Am început anul 2019 citind 07:07. 

Eram total fascinată de povestea cărții și devenise musai să o citesc. Mă simțeam parte din ea, cumva. Urmărisem cum bucăți de texte postate pe Facebook au devenit încurajările cititorilor de a le aduna într-un tot coerent și cum ideea cărții s-a transformat în publicarea ei prin crowdfunding. 

Totul era așa neobișnuit și atractiv! Și iată-mă cu cartea în față. Am devorat paginile în două zile în care am ignorat petrecerea de revelion, copiii, gașca de prieteni, zona minunată în care mă aflam. 

Când dau ultima filă nu pricepeam prea bine ce mi se întâmplase. Mă ofticam că o citisem așa pe nerăsuflate și poftim! Se terminase. 

Aflu apoi că Andrei mai e parte dintr-un proiect de frumos care ai vrea să nu se termine vreodată: poevie.ro. Iar postările lui pe Facebook sunt uneori năucitoare. 

Andrei a crescut într-un sat de lângă Câmpina dar pașii l-au purtat rând pe rând pentru studii la București cu o escală la Cluj iar apoi într-o călătorie revelatoare în est! Pornit dintr-un impas identitar, Andrei ajunge în Thailanda, Bali, India și Nepal și explorează concomitent lumea și pe sine. Iar apoi publică o carte despre toate astea cu banii strânși de la susținătorii săi. 

Nu e mare surpriza că el era cap de listă pentru seria mea de interviuri Ciudații. 

Un Ciudat mai evident nici că se poate! 

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Seria de interviuri Ciudații pune accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: Ce anume îi motivează? De ce nu renunță? De ce nu emigrează? Ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? Care e partea nevăzută a muncii lor? Ce înseamnă succesul pentru ei? Oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți „ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? Ce am putea câștiga din poveștile lor?

Vezi manifesto-ul seriei aici.

A.A.: Îmi poți vorbi puțin despre povestea ta? Despre momentele acelea de turnură în care viața ta s-a schimbat?

A.L.: Primele patru clase le-am făcut la țară de unde sunt. Câmpina e la jumate de oră cu maxi-taxi, nu foarte departe. Gimnaziul de la țară era acceptabil, dar ar fi fost mai greu să intri într-un liceu foarte bun dacă făceai primele 8 clase acolo.

Mama mi-a zis: „Băi, uite, dacă vrei, poți să dai testul ăsta la mate și logică. Dacă intri, bine, dacă nu, nu.” Am dat examen și am intrat într-o clasă specială.

Așa am ajuns să fac mate-info din clasa a V a până în clasa a XII a. 

Nu mi-au plăcut nici matematica, nici informatica. Mi-au plăcut principiile din spate, dar limbajele în sine nu.

După ce un an jumate am fost convins că merg la științe sociale, când a trebuit să-mi aleg clasa în a IX a, am luat 10 la capacitate la mate. (în condițiile în care încă mai am coșmaruri cu profa de mate. Mă mai trezesc câteodată cu vocea zgripțuroaiecei: „Lasc, 4! Din nou cea mai mică notă!” 

Realist, la științe sociale se intra cu ultima medie – adică intrau destul de mulți copii care nu erau ce trebuia. 

Și am zis: „Mneah! Mai bine să am unii mult mai deștepți ca mine după care să alerg decât să mă tragă înapoi și să nu fac nimic tot liceul”. 

Una din deciziile care a schimbat traseul ăsta nici măcar nu a fost decizia mea. La facultate am vrut să plec din țară în Danemarca cu cea mai bună prietenă a mea din liceu. Pe ea au acceptat-o și pe mine nu. Iar eu nu aveam nici un plan de back up. Știam că în București e doar Ase-ul, Poli și Medicina – pentru că doar la asta dădeau colegii mei și mai știam clar că nu vreau la nici una din astea. 

Era ceva de la ProTV, Universitatea Pro dar se închisese demult, de 3-4 ani când am dat eu bacul. Și pentru că nu mai exista varianta aia mi-a zis diriga: „Vezi că e ceva la SNSPA pe publicitate”. Făceam eu chestii creative și în liceu dar asta a fost decizia care clar a schimbat macazul, luată așa la hazard.

Încă din facultate am intrat în mediul ONG, în ASER. Asta a fost una din deciziile luate conștient. Aveam de ales dacă merg la Advice care era pentru oameni din publicitate sau oricare alt ONG stundențesc. 

Am stat și m-am gândit: „Băi, fac deja publicitate la facultate, mă duc în ONG fac iar publicitate, o să ajung să vorbesc numai despre un subiect și nu o să învăț și nu o să știu nimic altceva.” 

Parte din esența mea e asta: scrisul

Așa că m-am dus la ASER și multe dintre proiecte nici nu înțelegeam despre ce sunt. Într-un fel eram oaia neagră. Cred că am fost primul care nu era din ASE și care făcea parte din ONG. Iar în anul II am intrat și în Universitatea Alternativă. Pe atunci se numea Cros. Aia a fost o decizie asumată. 

Eram în perioada în care învățam foarte multe. Coordonam departamentul de Marketing in ASER și învățam de toate: cum recrutezi oameni, cum îi ții, cum îi dezvolți, cum faci transferul de know how, cum pregătești următorii oameni care preiau departamentul, cum faci campanii, branding, Illustrator. În anul II de facultate simt că am mers în 15 direcții din care am învățat atâtea chestii care m-au ajutat. A fost anul-burete. 

Apoi au fost două despărțiri. Una când am plecat de la Bookster. La ei am lucrat între 2014-2015. Mi-am dat seama la un moment dat că nu au nevoie constantă de om de creație, ci o dată la 3-4 luni de o campanie. Și-atunci am plecat și am continuat colaborarea pe bază de proiect când au ei nevoie.

A doua despărțire a fost amoroasă. Ajunsesem în punctul în care nu mai înțelegeam concret cine sunt în afara relației, despre ce mai sunt eu. Momentul s-a suprapus cu terminarea facultății. Eram și în punctul ăla în care începuseră să se cearnă prietenii. 

Jurnal de călătorie cu asta a început. Cu despărțirea asta. Și cu toată căutarea.

A.A.: Și poevie?

A.L.: Poevie, ca și cusubstrat a fost inițial o joacă de o lună, o lună jumate. Scriu poezii de când sunt mic, doar că am perioade de 3-4 ani în care nu scriu nimic și dup-aia am perioade de-astea creative de un an, doi. Poevie a apărut în perioada aia în care încercam să înțeleg din nou unde sunt, cât sunt, ce sunt, ce nu sunt. La momentul ăla așa mi-a venit cel mai natural să scot din mine – să disec fosta relație și să analizez cine sunt acum.

A.A.: Te consideri un om de succes?

A.L.: Depinde după care standarde. După ale mele, da.

A.A.: Și care sunt standardele tale? 

A.L.: Să-mi organizez timpul după cum am chef și să știu că asta nu periclitează proiectele mele sau ale altora. Să pot să ies seara în Control, să mânânc la Simbio dacă asta am chef să fac. Să pot să plec o lună dacă am chef să plec o lună. Să am câțiva oameni apropiați cu care știu că pot să vorbesc.

Pe undeva e și o foame constantă de a crea chestii. La început nu-mi era foarte clar. Mi se părea doar o joacă. Că s-a întâmplat să-mi iasă câteva campanii prin Aser sau s-a întâmplat să prindă cusubstrat, s-a întâmplat să mă angajez la Bookster și să ne iasă vreo 4 campanii ca lumea. Dar atunci nu o vedeam ca pe o foame constantă de a crea. 

După alte standarde nu sunt de succes. Sunt freelancer. Am zile în care mă întreb: „Realist, pe termen lung cât e de sustenabil să faci asta?”.

Poți s-o faci.

Dar eu mă întreb dacă poți să faci asta până când ieși la pensie. Asta îmi dă cu virgulă. Poți să ai o viață bună lucrând de capul tău? 

A.A.: Care sunt superputerile tale, sau calitățile, sau resursele la care apelezi?

A.L.: (gânditor) O să încep cu una care nu e superputere. E un soi de inventivitate, dar nu știu de unde vine. La unele chestii mă uit înapoi și mă gândesc: „De unde spanac ți-a venit? Cum ai putut să te gândești la asta? Care a fost procesul tău mental de te-ai gândit la soluția asta?”

Exemplu concret: ți-am zis că m-am mutat curând cu prietena mea. Chiar în ziua în care ne-am mutat, la 12 noaptea ne-a bătut o mămăiță la ușă, turbată că ei îi picură, că nu se poate așa ceva. Ne-am panicat pentru că dădudem drumul la mașina de spălat. Prima oară am crezut că ciocăne că face zgomot mașina. A doua oară am zis că stai că s-a spart vreo țeavă. După care aflăm că ea stă la 3. Ori noi stăm la 5. Începea să dea cu virgulă. Într-un final, după ce am reușit să-i reducem turația și să o facem să vorbească mai rar, ne-a spus că picură apa de la aerul nostru condiționat. Iar soluția a fost să iau o coadă ieftină de mop, să-i tai capetele, să o înfig în furtunul de la aerul condiționat și să se scurgă apa cu un metru mai departe. Dacă mă întrebi cum mi-a venit ideea – nu am mai făcut asta înainte, nu am mai folosit o coadă de mop pe post de tub sau la altceva. Asta e una dintre chestii. 

Și se leagă de chestia asta analitică de a înțelege cum funcționează lucrurile. Și asta e un fel de foame. Tot constantă.

Eram la un moment în Varșovia în vacanță și mi-am luat o salată deja pregătită de la un supermarket. Avea ouă înăuntru. Deja decojite. De-alea de prepeliță, mici. Mă gândeam: „Pe astea sigur nu le curăță nimeni cu mâna. Sunt prea mici.”

Apoi am stat un sfert de oră pe youtube să văd dacă există aparate de curățat ouă și cum funcționeză mecanismul. Nu știu dacă o să-mi folosească vreodată chestia asta, dar voiam să știu. 

Ce îmi place să fac. Sau să mânânc 😛

Pe lângă astea, eu la bază sunt copywriter nu designer. E funny. În funcție de în ce etapă mă aflu, sunt oameni uimiți că știu design și oameni care-s uimiți că scriu. Doar că fiind foarte vizual, mi-a fost la îndemână să învăț și Photoshop,  Illustrator sau alte programe.

Iar acum am descoperit asta: îmi place să mă uit la texte. Textele mele sau textele altora, să mă uit la ele și să le reduc la esență. Sau cum e cartea Ancăi Blaga. Mă uit la nivel de microdetalii, să văd chestii care se repetă-n text, dar să văd și toată călătoria, dacă are continuitate povestea.

E din nou, nevoia de a înțelege. Odată ce am înțeles niște principii le aplic și pe textul altora, să văd cum și în ce măsură pot să fac asta. 

Și uneori sunt amuzant. Alteori sunt amuzant doar în mintea mea. 🙂 

A.A.: Ce convingere te motivează? Sau ai un motto?

A.L.: Ce mă stârnește de multe ori e „Așa se face” și gândesc: „Hahaha, mai zi o dată!”. „Nu, că noi așa facem!”. „Mhmmm! Cam de ce?!” 

Dacă-mi spui că așa se face am să te întreb dacă se face așa pentru că nu există o variantă mai bună sau pentru că ăsta e tezaurul nostru de „noi așa facem, așa am preluat de la strămoșii noștri și doar așa se poate”.

Mai e și o chestie de întrebat multe de ce-uri care vine mână în mână cu o atracție pentru ceva care pare cât mai imposibil. Bine, dar nu imposibil cum ar fi să trec Atlanticul vâslind. Asta chiar e imposibil  pentru că după trei ore o să mi se facă foame și o să vreau acasă. 😛

Dar la chestii de-astea, cum a fost cu cartea, știam că sunt șanse mari să o dau în bară și că sunt și niște șanse să nu. Nu știam cum trebuia apucată treaba și cum ar trebui făcută ca să dea și să iasă dar era genul de chestie suficient de complexă încât să mă facă să vreau găsesc soluții, să simt nevoia de a crea, să mă facă să vreau să-mi bat capul cu ea. 

A.A.: Care e obiceiul care te-a adus azi aici? 

A.L.(zâmbește motănește): Mersul pe jos. Am venit pe jos de-acasă. Stau aproape. Mă ajută mersul pe jos. Majoritatea brainstormurilor așa la fac. Mergând. Și îmi notez pe telefon cioturile de idei. 

Nu știu dacă am un obicei anume, adică nu am un ritual din ăla dimineața.

A.A.: Ca să îți suflu din culise, unul dintre răspunsurile pe care le-am primit la întrebarea asta este cititul.

A.L.: După ce am scos cartea, am primit de la mai mulți oameni recomandări de cărți și spuneam: „Mulțumesc, dar eu nu…” Dacă îmi place un autor, citesc tot ce prind de la el, dar dacă-mi nu place, eu nu termin cartea aia. Dacă nu m-a prins în primele 50 de pagini îmi pare rău, dar nu. 

A.A.: În afară de mersul pe jos? Ar mai fi un alt obicei?

A.L.: În afară de faptul că-mi place să mă gândesc la cum merg lucurile, am perioade mai reflexive. Perioada asta august – septembire – octombrie. Am văzut că e o ciclicitate. Și mai e decembrie. Perioada aia când e mohorât afară. Atunci sunt mai gânditor și pun totul la îndoială. Vreau să mai fac publicitate sau nu? Vreau să mai scriu sau nu? 

Cum a fost cu cartea. Când am terminat de scris draftul a fost exact perioada asta de august-septembrie. Mai aveam de editat 400 de pagini. Care e mult! E mai ușor să scrii 400 decât să editezi 400. 

Când am chestii pe care vreau să le fac, sunt foarte dur cu mine.

„Ce faci cu astea? Mai scrii la cartea asta? Realist, dacă vrei s-o mai publici în 2018, într-o lună jumate trebuie să intre în print. Ca să faci asta ai de făcut lista asta de livrabile. Te bagi sau nu? O să găsești oameni sau nu?” 

(pe un ton ironic) 

„Da, dar nu știu să fac aia, nu știu să fac aia…”

„O faci sau nu? Dacă nu o faci, în secunda asta ai terminat proiectul.”

Am nevoie de claritate. Dacă nu mai vreau să mai fac proiectul ăla nu o să-mi dau în cap. Dar trebuie să știu. 

Sunt destul de realist. Îmi place să o iau pe cărări și să mă gândesc la OZN-uri, dar pe de altă parte, când vine vorba de implementare, sunt destul de realist, dacă nu chiar un pic pesimist. 

Un alt lucru care îmi place. Mai apar și eu în poză 😛

A.A.: La ce ai renunțat ca să obții ce ai obținut?

A.L.: Stabilitate pe anumite planuri. În afară de perioada Bookster eu nu am fost angajat. În 27 de ani am fost angajat un an și două luni. E foarte bizar s-o aud pe Laura sau pe alți prieteni „Hai că mâine îmi intră salariul.” La mine e :„Da, poate că mâine îmi intră factura x de la clientul y.” 

Nu e chiar distractiv să ai perioade în care vezi că trebuie să intri în economii sau ai o factură neplătită scadentă de două luni, că dai mail clientului și ba e el în vacanță, ba e tipul din cc. 

Îmi dau seama că nu e pentru oricine. Sunt oameni care nu ar putea să trăiască cu stresul ăsta. Pentru mine în punctul ăsta încă funcționează așa. Minusul pe care încep să-l simt este că am impresia că nu construiesc. Am proiecte punctuale cu un client dar nu mai e ca la Bookster să știu că ce a ieșit din mâna mea e chestia asta coerentă. Un brand sau o strategie de comunicare. 

A.A.: Ce nu ai putea să faci niciodată ca să obții ce vrei?

A.L.: Cred că nu aș putea să mint. Cu cartea, cu crowdfundingul a fost un exercițiu foarte mișto de a pune pe masă faptul că nu pot singur. Aș fi putut s-o dau din condei la modul „primul care primește cartea”. De fapt, tu mă ajuți să public. Dacă nu erai tu ăla, primul care primea cartea, nu era nimeni. 

Eu aveam principiul ăsta dinainte, mai degrabă la nivel personal. Începusem să scot micile minciuni de care poate nici nu-ți dai seama. 

„Am uitat să-ți răspund la mail.” 

Nu, nu am uitat să-ți răspund la mail. L-am văzut. (zâmbește) Nu ți-am răspuns la el. Punct.

Începând să curăț din astea, mai ales cu clienții sau persoanele apropiate, când a fost momentul cu crowdfundingul mi-a venit mai ușor să o spun pe șleau: „Ok, în punctul ăsta sunt și am nevoie de ajutor”

La nivel teoretic înțelegeam că să mergi pe mâna adevărului e cea mai bună variantă dar cumva până în punctul ăla nu am avut niciodată o miză atât de mare încât să o fac. 

Și n-aș putea să fur. Asta se duce și în latura spirituală. Indiferent de la cine ar fi, de la stat, de la oricine. Cumva îmi dau seama că în spate e întotdeauna un om sau niște oameni. E mereu cineva și de regulă mi-l imaginez ca fiind un om care chiar are nevoie de leul ăla sau suta aia de lei sau de oricât ar fi. 

E tot o chestie de-asta de igienă personală. 

„De ce ar trebui să bag minciunele pe ici și colo? Când aș putea să fiu super sincer? Și odată ce mi-am luat toată presiunea de pe umeri nu mai am ce să-ți explic. Deja ți-am spus adevărul. Nu ești ok cu el? Altul n-am! La fel și asta cu furatul. E mereu o cale mai bună decât să fur.”

A.A.: Care e experiența negativă fără de care nu ai fi cine ești?

A.L.: Profa de mate! (cu o voce scârțăită). Încă mai am scenarii cu mine întâlnind-o acum, dacă o mai trăi. Sper că nu! 

Gândind cu mintea de adult, a fost un fel de model negativ.  Ea ca profă era foarte bună. Știa materia, știa cum să ți-o explice. În schimb, medita toți copiii de prefecți, primari și tralala pe o cârcă de bani și ce livra la clasă era minimul. Dacă venea vreo inspecție să nu și-o ia pe coajă. Făcea ce cerea curricula dar nu stătea să-ți explice chestii. Ce-ți dădea la clasă era varianta demo. Dacă voiai full option trebuia să te duci separat la pregătire cu ea. Ori maică-mea nu a fost niciodată de acord cu asta. 

„Înțeleg că nu o să ai note mari. Nu mă interesează notele tale. Nu-s de acord cu asta. Dacă aveai o profă slabă înțelegeam să te duci la pregătire, dar așa, nu mi se pare normal”.

Anul ăla ea și-a luat-o pe coajă de la toți părinții copiilor care au fost la ea la pregătire și nu au intrat. A meditat niște copii care nu au fost în stare să intre. Iar alții din împrejurimi le-au luat locul. 

Avea boală pe mulți dintre ăștia din provincie. Făcea tot timpul aluzii. Și se vedea și în note chestia asta. Noi atunci nu ne dădeam seama. Pe mine nu mă scotea din nota 5. Cu toate astea, am ajuns la olimpiadă până la nivel de județeană la mate.

Din punctul ei de vedere am fost tot timpul ăla cel mai prost la mate. Algebra nu îmi plăcea, însă problema ei era cu geometria, că eram brici. De multe ori nu apucau nici unii din ăia pe care îi medita să vină cu soluții că eu terminam. 

După capacitate, ne-a intrebat pe toți ce note am luat. I-am zis că am luat 10 și i-am zis-o cu scârbă din aia maximă. S-a uitat în gol, s-a întors și a plecat. 

A.A.: De ce atârnă asta așa de mult în cine ești tu azi?

A.L.: Cred că pe undeva chiar și copil fiind îmi dădeam seama că ceva e nedrept, doar că eram prea mic să mă îndoiesc de autoritatea ei. Și a fost chiar traumatic. În perioada aia mă trezeam dimineața transpirat visând că urma să dau test la mate. Eu eram recent mutat de la țară la oraș: cu totul alți copii, care ascultau cu totul alte chestii de care nu auzisem în viața mea, se îmbrăcau altfel, se dădeau cu placa, tot felul de chestii care mi se păreau „ce, cum?”.

Pe lângă partea cu integratul în clasă și faptul că mă simțeam cumva pe dinafară, mai era și profa asta și alte câteva specimene care-ți puneau bețe în roate.

A.A.: Ce ai câștigat din chestia asta?

A.L.: Mama mi-a zis după:„ Ai văzut, n-a fost nevoie să faci pregătire cu ea. Da, ți-a f… toate mediile din ăștia patru ani dar ai văzut că ai putut fără să faci ca jumate de clasă și să bagi bani în meditații?”

A.A.: Cumva, ai rămas cu ideea că e ok să faci lucrurile în felul tău? 

A.L.: Și asta. Nu doar că am luat capacitatea, dar faptul că la final a fost 10 curat mi-a dat încredere. Cât a distrus ea în ăia patru ani. Am rămas cu asta:

„Dacă muncești din greu și dacă îți găsești alte modele, poți.”

Dar a fost multă muncă. 

Food I made for friends 🙂

A.A.: Ce i-ai spune unei versiuni copil a lui Andrei?

A.L.: (zâmbește) There’s no one watching!

Bunică-mea era învățătoare, soră-sa era învățătoare – ea a fost învățătoarea mea, o fină era educatoare. Până am plecat la gimnaziu nu prea puteam să fac chestii fără să se știe. Și așa că am învățat să le fac pe ascuns.

Mă duceam la atelierul lu’ tataie, îmi făta mie mintea că vreau să fac din nu-știu-ce-mașinuță – una decapotabilă, mă încuiam în atelier și mă apucam să dau ciocane în ea. Și era mereu era panica asta că „dacă mă prinde, dacă mă prinde?” 

M-au prins de câteva ori și nu s-a întâmplat ceva chiar așa terorizant cum îmi imaginam eu.

A.A.: O variantă a ta din viitor dacă ți-ar vorbi, ce ți-ar zice?

A.L.: Mai există speranță! 

În perioada asta am citit niște chestii despre o următoare criză economică. Adultul din mine zice: „Da, acum e o perioadă bună, dar ce se întâmplă dacă se va prăbuși iar? Ești pregătit? Ce înseamnă să fii pregătit? Ce înseamnă să pice o piață?

Îmi dau seama că sunt adaptabil și că am să mă descurc. Mă mut în Asia și văd eu ce fac. Mă descurc. Dar e o parte din adult în mine care zice: ”Dacă mâine pică tot, ce naiba faci? Nu ai plan de rezervă. Ai tu niște economii dar nu durează la nesfârșit. Sau cât durează să-și revină piața.”

A.A.: Ce îți face ochii să sclipească?

A.L.: (zâmbește) Laura. 

Cred că sunt mai multe feluri de sclipici. Mi s-a spus că am o privire de-asta de copil când am o anumită idee, o soluție sau un concept. 

Sau când povestesc in public anumite scene. Mai ales la cele care au o încărcătură emoțională în spate. Pe măsură ce povestesc, văd cum crește gălușca. E un fel de ping-pong. În primă fază încerc să ascund și pe urmă din când în când mai arunc câte o privire pe la oameni și văd privirea aia de animé-uri. Pe urmă devine un perpetuum mobile. Mă uit la ei și mă emoționez, îmi dau seama că s-au emoționat că m-am emoționat eu și ăăă…

Și când râd. Îmi place să râd. Chiar de nu-s mereu amuzant!

A.A.: Ce modele ai avut în viață? Și cu ce ai rămas de la ele?

A.L.: În gimnaziu eu nu prea aveam prieteni. Iar cei pe care-i aveam erau mai mari ca mine. Oamenii cu care stăteam sau cu care făceam proiecte erau mai mari ca mine. Chestia asta văd că o păstrez. Și vine și ea către mine. Am început să povestesc cu Anca Blaj, Elena Marineci și Alecsandra Lițu. Oameni care sunt în alt punct al vieții lor. Cu copii și de-astea. 

La mine perioadele de creștere sunt cu hei-rup. Am sprinturi de genul: învăț Illustrator în 3 zile după ce un an întreg am zis că-l învăț. Și-atunci modelele mele sunt mereu înaintea mea ca să mă ajute să înțeleg ce trebuie să înțeleg.

A.A.: Ai avut modele din mediul apropiat?

A.L.: Da, de exemplu, profu’ care mă medita la mate în gimnaziu mi se părea genial.

El preda la țară și găsise o metodă prin care să facă să înțeleagă și copilul care ieri făcuse o căpiță de fân, fusese la coasă sau la adunat de porumb ce e aia o perpendiculară. Știai că dacă pici în clasa lui, jumate de clasă ia capacitatea la mate. Era un mix mișto de severitate și amuzament de nenică de-ăla la 50 și ceva de ani care are glumițe obosite dar amuzante într-un fel. Iar când știam să rezolv o chestie nu zicea „da,da, bine”, ci era bucuros. 

Din familie mi-am luat ca la bufetul suedez ce-am avut eu chef. Taică-miu de exemplu e un om foarte blând și foarte atent. Dacă suntem toți acasă la masă, până nu e toată lumea, până nu e vinul nu e bine. De regulă, se ridică de la masă de zece ori numai ca să aducă chestii.

Când mergeam la grătar, taică-miu oricât de mult încerca să aprindă focul nu putea. Mama scotea un bon din buzunar sau mai arunca ceva pe foc și-l aprindea în 3 secunde. 

Tataie era foarte meșter. Daca mama era inventivă și practică,  el era migălos. Vedea că nu merge ceva și migălea acolo până ieșea cine-știe-ce-suport-de-căni din nu-știu-ce-tablă găsită pe nu-știu-unde.

Acum că mă uit înapoi avea și un fel de OCD cu toate sculele din atelier. Erau niște lucruri clare acolo. 

De la bunică-mea am luat lucratul de capul meu. Ea făcea chestii de-astea. Făcea totul singură până nu mai putea face totul singură și se enerva. 

A.A.: Au existat persoane care te-au contestat? Care te-au descurajat?

A.L.: Pe lângă cotoroanța de la mate? 😛 

Sunt. De exemplu și ai mei când am plecat în Asia. Nu mi-au zis „nu te duce” dar erau îngrijorați.

“Dacă pățești ceva pe acolo? Dacă-ți rupi o mână? Dacă începe un război?” Între timp s-au călit. Acum pleacă ei. 

Acum sunt mai puțini cei care mă descurajează pentru că m-am prins cum să fac să fie mai puțini: nu vorbesc despre ideile mele la inceput. În loc să zic „moamă, mi-a venit o super idee!” zic „uite-o!” când e gata.

Am foarte puțini oameni cu care vorbesc despre idei când sunt în fașă. 

Despre carte am vorbit cu câțiva din nevoia de a înțelege un pic industria și mi-au zis: ”Bă, nu îți bate capul…nu are nici un sens…ce faci? Te apuci să faci coletă?”

Cu argumente valide, dar nu aplicabile mie. 

„Când îmi dai argumente devine cu atât mai savuros să-ți arăt cum o fac. Cât stai tu și faci o listă cu argumente pentru care nu o să iasă, eu am să o fac. ”

A.A.: Susținători sau fani ai avut?

A.L.: Inițial erau postări pe Facebook. La un moment dat a aruncat cineva un comentariu „Bă, da’ când iese cartea?” și am zis „Mhhhhm!” Ca atunci când primești o jucărie nouă. 

Vedeam că  îmi scriau în privat: „Băi, de o lună stau și citesc postările. Aștept în fiecare zi să văd, mai postează ceva Lasc azi?” 

O parte din motivul pentru care a ieșit cartea a fost și ăsta. 

Dar nici de susținători nu știu ce să zic. Eu atunci când creez ceva mă izolez un pic. Nu ajută nici să am genul ăla se susținători: (parodiind)

„Sigur o să-ți iasă! O să fie minunat!”

Devii prea optimist și ai puncte oarbe când toată lumea te încurajează.

A.A.: Ce-ți spui când o dai în bară?

A.L.: Cât scriam la carte stăteam cu un prieten…amic…retrogradează pe zi ce trece! Și aveam niște discuții foarte mișto cu el. El făcuse coaching. Vedea că am disciplină și că dacă mă apuc de o treabă nu am notificări, nu mă întrerup sau chestii de-astea. Zicea: „Bă, mi se pare foarte mișto că tu orice începi, tot timpul îți iese.” 

Pe undeva are dreptate. Am destul de puține chestii la care chiar am dat-o-n bară. Să nu mai fie cale de ieșire. S-o las baltă. 

În principiu dacă văd că nu se leagă lucruri, încerc să fac un pas înapoi. Sunt perioade în care pentru 2 săptămâni poți să nu auzi nimic de la niciun client. Ciulinii Bărăganului pe mailul tău. În perioade de-astea e acolo un pitic care tot zice: „fă ceva, fă ceva, fă ceva! O să fie nasol!” 

Dar mi se pare că e un fel de test. „Ai un pic de răbdare și înc-o dată pe atât!”

E o chestie de încredere. Dacă nu mai merge pe freelancing o să-ți dai seama că vrei să te angajezi și o să vezi numai reclame de la locul unde vrei să mergi peste tot. 

Rar se mai întâmplă neînțelegeri. Chiar cu un client nou am avut. I-am zis: „Ok, dă-mi o oră să văd cum o dreg.”

Care sunt datele problemei? El nu-mi explicase ce vrea, nici eu nu spusesem că nu sunt ilustrator. În condiții de-astea sunt foarte rațional. Nu era realist să le fac ilustrații. Care e calea de mijloc? Ce pot să le propun astfel încât să funcționeze? Să fie original, dar fără să fac de la 0 ilustrații. Am rezolvat-o. Am amestecat mai multe chestii. A ieșit un fel de Frankenstein, dar frumos. 

În principiu caut soluții. Dacă e o problemă, mă gândesc: „Bun, cum rezolvăm asta?”

A.A.: Te-ai gândit să rămâi / să trăiești în afară?

A.L.: Da, am perioade când mă gândesc la asta. Nu mă simt aparținând unei țări. Când calătoream mai mult, mă trezeam că am românisme de-astea, panici de-astea: mi-era teamă că o să mi se fure bagajele sau că o să mi se fure telefonul.

„Nici măcar o monedă nu mi-a fost furată. Nu am fost furat de nimic în nici o călătorie.

La un moment dat, în Nepal, dat mi-am dat seama că mi-am pierdut un kindle, aparatul foto și laptopul. Le uitasem într-un restaurant. După 5 ore m-am întors și oamenii de acolo erau precipitați: ”da, da, da, vino, vino, le-am dus la noi în casă”. ”

A.A.: De ce rămâî?

A.L.: Încă nu am găsit un alt loc care să-mi dea târcoale. 

Mi-au plăcut multe locuri dar nu m-aș muta în ele. Porto, de exemplu. Dar nu pot să mă imaginez locuind acolo. La fel Bali. Am stat acolo o lună jumate dar nu știu dacă m-aș vedea mutat. Cred că ține de a găsi locul. 

Nu am concepția asta că dacă m-am născut aici, tre’ să trăiesc aici și tre’ să mor aici.

Nu e musai să fiu aici ca să fac lucruri pentru aici. 

Și sunt proiecte care s-au născut tocmai pentru că am fost plecat și m-am întors. Pe mine mă ajută schimbatul ăsta, să fiu într-un loc unde e altfel și ce e normal pentru mine nu mai e regula. 

Ce îți spuneam despre vorbitul în public. Și despre emoții.

A.A.: Ce-ți oferă cea mai mare satisfacție în ce faci? 

A.L.: Momentele mici, sau nu neapărat mici, dar momentele în care îmi dau seama de o rezolvare, am o idee. 

Mâncarea bună, mai ales dacă e făcută de mine. Dacă mă apuc să fac o chestie pe care nu am mai făcut-o și îmi iese fără să stau să cântăresc. 😛 

Și mai sunt zilele în care deși a fost multă agitație pe interior, multă hărmălaie, multe lucruri de rezolvat mă bucur de serile în care mă decuplez și sunt aici și acum. Am rezolvat ce a fost de rezolvat, am închis taraba și acum sunt aici.

A.A.: Care e visul tău cel mai mare?

A.L.: Una din cărțile pe care le mai scriu să o semnez cu o editură din afară și să o poți găsi pe amazon. Și ca lucrurile să se lege în așa fel încât să mă mut. Nu știu locul încă. Vreau ca prin tot ceea ce am muncit să fac mutarea asta. Și să continui să fac ce am făcut până acum, dar mai relaxat. 

A.A.: Ai putea să renunți vreodată la visul tău?

A.L.: Ăsta e acum. Peste două zile s-ar putea să fie altul. Dar eu știu că la un moment o să public în engleză. Aceeași chestie a fost și cu cartea. Știam că o să se întâmple, dar nu puteam să intuiesc: cum, sub ce formă, dacă o să fac bani din asta sau nu, dacă o să o citească lumea sau nu, dacă o să aibă vreun rating pe goodreads sau nu. Dar știam că o să se întâmple.

La fel simt și în punctul ăsta. Știu că se va întâmpla dar în ce circumstanțe și cum o să mă simt atunci – nu am nici cea mai vagă idee. 

A.A.: Ce crezi că aduci tu în viețile oamenilor? 

A.L.: Spanac! 😛 Eu sunt foarte sceptic cu lucrurile pe care le fac. Dacă ajută sau nu. În afară de plăcere, nu știu la ce ajută poeziile. Clar nu îți schimbă viața. Poți să te duci la terapie și să nu îți schimbe viața cu nimic. Cu atât mai puțin o poezie.

Lițu (Alecsandra Lițu) mi-a pus o oglindă foarte bună. Ce mi-a zis ea rămâne cu mine: prin poezie îi fac pe oameni să aibă momente de reflecție. 

Eu am zis: „Ce %*@#!!! Oricum au! Un moment de reflecție peste celelalte 30 de momente de reflecție dintr-o zi!”

Iar expresia de pe fața ei îmi zicea: „Pe ce lume trăiești?”

Eu mă gândesc la lucruri. Îmi imaginez că toată lumea se gândește la lucruri. Se pare că există pe undeva pe aici prin oraș niște oameni care uneori se duc inclusiv la terapie și tot nu se gândesc la lucruri. Și sper că asta le dau: un moment de reflecție. 

După postarea mea cu bătrânelul căruia i-am oferit o porție de mâncare la cantină – realist – nu știu cui i-a schimbat viața postarea aia. Câți oameni o să se ducă de mâine, o să se oprească la un bătrân de pe stradă și o să îi dea de mâncare? 

Și încă o chestie. Unora le-am dat curaj. Au văzut că mi-a ieșit cartea și totul a mers super ok. Așa am început să vorbesc cu Anca. Au mai fost oameni care mi-au spus că au scris și ei sau vor să scrie, că au auzit că mie mi-a ieșit și vor să încerce și ei. 🙂

Proiecte viitoare

Deși nu-i proiectul meu, ci al Ancăi Blaga, îl simt așa, ca pe un nepot preferat pentru ca am pus umărul și știu cât a muncit Anca. Acum, în septembrie, o să înceapă campania de crowdfunding și de abia aștept să văd cum se vor lega lucrurile pentru Noiembrie și un pic.

Pe lângă asta, din când în când mai scriu cu Laura despre cum e viața de când vorbim la plural. Momentan testăm apele pentru o idee mai mare – poate chiar o carte despre cum e să fii într-o relație și să vezi ambele versiuni ale aceleași povești. 

Între timp, lucrez la campanii de comunicare pentru companii care fac bine în jur, fie că-i Bookster, frufru, How to web sau Zitec. Pentru unii fac mai mult grafică, pentru alții mai mult scriu, iar pentru o parte din ei fac și una și alta, iar asta îmi place mult. 

Cu bine!

Lasă un răspuns