Cuvânt înainte

Când anume a început să mă intereseze mediul și protejarea lui, nu aș putea spune exact. Și nici cum exact, dar bine că s-a întâmplat.

De câțiva ani buni, duc sticle de plastic la tomberoanele colorate de pe stradă. O fac cu inima îndoită însă, pentru că destinația acelui gunoi sortat cu chiu cu vai este incertă și mereu se găsește câte cineva care să-mi atragă atenția că e posibil să mă chinuiesc de-gea-ba.

Apoi, news alert! Breaking news!

Kaufland lansează o campanie de reciclare garantând destinația. Aplauze furtunoase în sală, confetti, artificii, speranțe. Parcă îmi auziseră gândurile oamenii ăștia și puseseră container de reciclat fix la mine in cartier. Încă un ropot de aplauze frenetice, ura!

Ziua 1.

10 sticle goale în doi saci de gunoi și dusă am fost. Sticlele erau spălate și neturtite. Ajung la Kaufland, rog un domn paznic să-mi arate unde le duc, mă conduce ba chiar mi le ia din mână – să nu le car eu. Introduc 5 sticle, primesc un voucher de reducere, mai introduc 5, mai primesc un voucher. Wow!

Hai să duc treaba până la capăt, dacă tot sunt aici.

Iau de la raft produsele de pe voucher care urmau să fie reduse cu 15%, ajung la casă, sunt anunțată zâmbind că programul îmi adăugase 15% în loc să-i scadă.

Poftim?

Casiera, zâmbind ca după un banc pe care nu i-l spusesem, îmi zice:

Da, vă rog mergeți în față la relații clienți să vă recuperați diferența, programul ăsta asa face de vreo lună, adaugă în loc să scadă”.

Poftim?

Rog să cheme pe cineva (căruia să îi explic că nu e ok asa ceva, să lași problema de o lună nerezolvată), îmi spune că nu poate pleca de la casă, dar îi arăt că are un telefon fix pe care îl poate folosi. Vine șefa, îmi explică să merg „în față la relații clienți să vă recuperați diferența”, îi explic că nu diferența mă interesează, ci să rezolve problema că e păcat de campanie și de idee, că se fac de râs cu așa ceva.

Ele se supără, că nu e treaba lor, eu mă supăr că nu e treaba lor, plec și sun în call center să reclam situația. Chiar era definiția perfectă pentru muci în fasole și nu aveam de gând să las lucrurile așa.

Ziua 2, la vreo două luni după ziua 1.

S-au adunat la sticle în două luni de vară, ca la nebuni. Practic, locuiam cu un munte de sticle pe care mai aveam puțin și-l salutam când intram în casă, că nah… era de-al casei. Urcăm cei 10 saci de sticle în portbagajul mașinii și pornim emoționați către speranța cea verde. Ajungem, suflecăm mânecile gata să introducem câte o sticlă pe rând în container, când!! șoc și groază: „Mulțumim pentru înțelegere, mașina este blocată”.

Pooooooftim?

În fața containerului,  cineva, înaintea mea adusese și abandonase 3 saci. Îi punem și noi pe ai noștri, blocăm toată intrarea containerului, dezamăgirea depășise deja orice limită. Treaba-i treabă, s-a rezolvat, nu se poate! 

Eh, ia stai putin, ba se poate!

Sar peste etapa vorbitului în magazin, că oricum nu era treaba lor, sun la relații clienți la numărul de pe site. Dau peste un domn răbdător și calm, care mi-a ascultat toată pledoaria: „că dacă începi ceva du-o la capăt, că e păcat de idee care este excepțională, că vor numai marketing și reclamă, că fac ei treabă, că sigur nu e stricat aparatul de azi, că uite mai erau saci în fața lui, că nu e ok să ai singura reducere din țară care îți mărește prețul, că și că și că.”

De nervi, cred că am repetat bucăți din ce am zis de câteva ori, dar omul m-a ascultat. Mi-a zis pe un ton calm că va suna la Kaufland Basarab să vadă ce se întâmplă. Îl rog să mă sune înapoi să-mi spună și mie ce se întâmplă.

Închid telefonul și-mi zic «da, da, sigur mă sună. Îhâm…»

După o oră aveam un apel ratat de la ei. Panică, ratasem deznodământul! După altă oră mă sună iar.

Bună ziua, sunt Y, colegul meu X a ieșit de pe tură și m-a rugat să vă sun în legătură cu sesizarea dvs. Am verificat și da, se blocase mașina cu sticle, aveți dreptate, ne pare rău. Colegii de acolo au deblocat mașina de reciclat și acum merge, ne cerem scuze.

I-am mulțumit frumos și am hotărât să mai încerc până iese bine. Trebuie să iasă.

„Dacă noi toți cei care zicem că ne pasă și ne plângem că ceva nu merge, am face mai mult decât să bombănim – orice, cum ar fi să tragem pe cineva de mânecă, să zicem că nu e ok, să cerem ca ceva să fie reparat sau înlocuit – atunci vom ajunge mai repede acolo unde ne dorim. ”

Desigur, asta înseamnă ceva efort suplimentar din partea noastră, ceva încredere că odată ce te apuci de ceva, poate ți se va mai alătura cineva în demers (sau poate nu?), ceva diplomație, și vreo câteva minute de investit. 

Nu e așa mult.

Și n-ar fi păcat să nu facem asta? Dacă tot am ajuns până aici, împreună?

Cu bine,

Cătălina Angelescu.

Lasă un răspuns