Acum vreo 3 ani citesc un articol pe republica.ro care mă lasă fără cuvinte. Despre educație, abandon școlar, statistici peste statistici la care țara noastră stă îngrozitor de prost. Ah, cât mă dureau realitățile scrise acolo! Însă ce să vezi? După prezentarea argumentată și exemplificată a situației, autoarea oferă spre final și o speranță palidă pentru ieșirea din situație. Exemple despre cum putem acționa spre mai binele nostru prin educație. 

Situație disperată. Speranță. Acțiune. 

Toate astea rezonau atât de profund cu cine sunt și cu filosofia din spatele Seeding Knowledge Foundation încât mi-am zis răspicat: trebuie să o cunosc personal pe tipa asta!

Zis și făcut. Am căutat-o, i-am scris exprimându-mi sprijinul și admirația și am mers să o văd susținând un atelier de „Dream Management ” despre care citisem.

Ce ciudățenie părea acest atelier! Îmbinarea acestor doi termeni: unul așa filosofic și idealist iar altul pragmatic și concret. 

Atelierul a fost exact așa: o combinație între ideal și pragmatic, între teorie și practică. Iar în urma acelei primei întâlniri, Mirela mi se părea tot așa: o idealistă pusă pe cai mari, care se folosește de știință pentru a transforma magia viselor în concretul din viețile noastre. Înainte de participarea la atelier, latura mea sceptică mă tenta să am îndoieli despre toată treaba. Însă cum poți să mai am îndoieli când viața ei este exemplul perfect care ilustrează cât de puternice sunt visurile noastre, dacă le urmăm până în pânzele albe? Cât de mult sens capătă existența noastră când ne lăsăm transformați în varianta noastră cea mai bună de călătoria de la vis la împlinirea lui? Și-n plus, pledoaria ei pentru visuri este asezonată cu exemple aduse din știință care conving dincolo de orice îndoială posibilă.

Mirela s-a născut într-un sătuc din apropierea Roșiei Montane unde s-a bucurat de natură și iubirea bunicilor ei, a studiat psihologia la Cluj, a făcut master și doctorat în afara țării, iar când toate astea au dus-o la slujba ideală a plecat de acolo pentru a-și împlini un vis despre care nici măcar nu știa prea multe la acel moment. Renunțând la siguranța care o guvernase. Înfruntându-și fricile cele mai mari.

Ciudata lunii iulie (știu, a întârziat 😛 ) este Mirela Oprea. Ciudățenia ei este printre altele, că vede binele în oameni și crede cu tărie că visurile ne pot motiva viețile. 

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Ciudații sunt aceia care muncesc din greu la meșteșugul lor, din drag pentru el. Nu vânează premii sau glorie, iar scopul cel mai măreț e bucuria de a face ceea ce fac cu mare pasiune și apoi de a împărți asta cu alții.

Seria de interviuri Ciudații pune accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: Ce anume îi motivează? De ce nu renunță? De ce nu emigrează? Ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? Care e partea nevăzută a muncii lor? Ce înseamnă succesul pentru ei? Oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți „ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? Ce am putea câștiga din poveștile lor?

Vezi manifesto-ul seriei aici.

A.A.: Ai putea să-mi spui câteva cuvinte despre tine, despre povestea ta? Și mai ales despre acele momente în care ceva în viața ta s-a-ntors, momentele în care s-a schimbat ceva, ai înțeles ceva?

M.O.: De la naștere începând? (Râde) Pentru mine locul nașterii este unul foarte special. M-am născut în satul bunicii, în Munții Apuseni, lângă Roșia Montană. Pentru mine asta a avut o relevanță foarte mare. Mi s-a părut special faptul că nu am trecut pe la maternitate la intrarea mea în lume. Am fost mereu conectată cu bunicii mei, cu satul, cu valorile alea simple. Dar în acelaşi timp, sunt recunoscătoare că părinții mei au decis să ne mutăm la oraş pentru ca noi să avem oporturtunități educaționale mai bune. Sunt ceea ce sunt, pentru că am avut aceste oportunități, care la vremea aceea erau gratuite. Școala era atunci pentru toți copiii. Nu ca acum, când școala ajunge încet-încet să fie un lux. 

Momentele importante din viața mea au legătură cu educația: am venit la Sibiu în clasa întâi, am plecat la Cluj să studiez la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, am plecat în Italia pentru master și doctorat, apoi am plecat la Bruxelles pentru stagii de formare, inclusiv la Comisia Europeană.

O cotitură importantă în viața mea a fost când am decis că nu vreau să merg pe drumul deschis de Facultatea de Psihologie.

„Eram dezamăgită că se vorbește doar de partea negativă a psihicului nostru: boli psihice, tulburări de personalitate, suferință psihică, traumă și aşa mai departe. Eu mă dusesem la facultate cu ideea că acolo înveţi cum să ajuţi oamenii să fie mai fericiți. Dar nu era nimic despre a-i ajuta să fie fericiți, ci despre a-i ajuta să fie eventual un pic mai puțin nefericiți. ”

Nu mi-a plăcut și am renunțat. Timp de 15 ani am fost deconectată de domeniul psihologiei. Am lucrat tot în domeniul social, la o organizație care se ocupă de copii și am fost extraordinar de pasionată de meseria aceea. 

Esența mea este aceea de a asculta, chiar când sunt la microfon 😛

Dar, la un moment dat s-au întâmplat aproape concomitent două lucruri extrem de intense şi de dureroase. Primul a fost să mă îndrăgostesc de o persoană care nu era potrivită pentru contextul meu și, în timp asta, mi-a adus anxietate, tristeţe, depresie. În același timp, la serviciu am avut un conflict foarte intens, care m-a luat prin surprindere. Eu, în 20 de ani de activitate profesională, nu avusesem niciodată vreun conflict deschis cu nimeni și am fost complet nepregătită. 

În contextul ăsta mi-am dat seama că am nevoie să cresc. Să îmi cultiv un set nou de abilităţi, aşa că am început să privesc din nou spre psihologie. Am aflat că de când abandonasem eu domeniul se inventase o nouă ramură a psihologiei – psihologia pozitivă – care se ocupă cu studiul ştiinţific al punctelor noastre forte, care ne ajută să ducem o viată frumoasă, fericită, cu sens. Evrika! Am mers la un curs de coaching, ca să văd dacă îmi place şi…   mi-a plăcut la nebunie! 

Acela a fost un alt punct de cotitură în viața mea. Când am terminat cursul de coaching, nu știu cum, au început să vină clienți spre mine. Eu nu prea am făcut promovare, marketing sau așa ceva. Dar din energia asta a formării în coaching şi din noua mea identitate care se contura în momentul acela, au apărut oameni şi întâmplări care m-au dus unde sunt acum. Îmi amintesc că la un moment dat citeam o carte care se numește „The Dream Manager” de un autor australian, Matthew Kelly şi, întâmplător, am fost invitată să susțin o activitate de team-building la o organizație non-guvernamentală. Mi-a plăcut enorm acea carte, aşa încât m-am inspirat din ea pentru acel team-building. Așa am creat primul atelier de Dream Management, care apoi a programul de ”Dream Management”, la care au participat mai mult de 600 de persoane, în cele 54 de ateliere câte am organizat la momentul acestui interviu. 

Acela a mai fost un moment de cotitură de care atunci nu mi-am dat seama. Dar ce e mai interesant abia urmează. Să îţi explic! Mie întotdeauna mi-a plăcut să scriu. Scrisul are un rol terapeutic pentru mine. Îl admir foarte mult pe James Pennebaker care a creat conceptul şi practica scrierii “expresive” (expressive writing, în limba engleză). El şi și-a dedicat 30 de ani din viață ca să studieze efectele benefice ale scrisului “expresiv” (pun ghilimele pentru că nu ştiu exact dacă aceasta ar fi traducerea corectă în limba română), nu doar la nivel psihologic, ci și la nivelul sănătății noastre fizice.

Aşa că atunci când am încheiat acea activitate de team building, am simţit nevoia să scriu. În sală fusese o energie incredibilă, văzusem efectele practice ale unui concept (cel de “Dream Management”), care mă fascinase intelectual prin lectura despre care îţi spuneam mai înainte. Eram aproape euforică şi, sincer, fericită să văd oameni care, poate pentru prima oară în viaţă, stau să se gândească pe bune la visurile lor şi la modul în care le-ar putea realiza. Aşa că am scris despre această inedită experienţă. Un articol pe platforma republica.ro, unde eu eram deja contribuitor pe teme sociale şi de educaţie. 

Apoi, cu adevărat, viața mea s-a schimbat. A fost o vrie! Am început să primesc încurajări, îmi scriau oameni ca să îmi spună depre visurile lor, oameni pe care nu îi cunoșteam mă contactau ca să mă invite să aduc atelierul în organizațiile lor, mă încurajau să mai fac astfel de întâlniri. Eram şocată, dar foarte bucuroasă.

Ce mă face fericită:
atelierele de Dream Management
Imaginea este de la primul retreat ce a găzduit un astfel de atelier

Timp de doi ani, programul de Dream Management a fost un hobby pentru mine. Un hobby care îmi aducea incredibil de mult sens în viaţă. Apoi, la un moment dat, a avut loc o restructurare în cadrul organizației în care lucram şi postul meu s-a desfiinţat. Am fost întrebată dacă doresc postul şefei mele, care decisese să plece. Am simţit că nu era pentru mine să mai rămân acolo, chiar dacă noua ofertă însemna o promovare, mai multe responsabilităţi, mai mulţi bani, etc.

Am decis să îmi iau un fel de an sabatic. Spun “un fel de”, pentru că a fost un an sabatic pe care mi l-am făcut cadou mie însămi. M-am plătit pe mine însămi în avans pentru a explora și a vedea în ce direcție vreau să meargă viaţa mea cu adevărat şi unde pot duce programul de Dream Management. A fost foarte greu să fac acest pas pentru că sunt o persoană foarte prudentă, atașată de stabilitate și de siguranță ecomomică pentru mine și familia mea. Nu mi-a fost ușor, dar mă bucur foarte mult că am îndrăznit să fac acest pas. 

A.A.: Te consideri un om de succes?

M.O.: Cred că da. (Râde) Poate părea lipsit de modestie, dar nu știu dacă modestia este una din principalele mele calități. Și nici nu știu dacă vreau să fie.

„Cred că fiecare trebuie să-și construiască definiția succesului și să trăiască în conformitate cu ea. Atunci este foarte simplu ca fiecare dintre noi să spunem că da, suntem oameni de succes, dacă trăim în conformitate cu valorile noastre. ”

De exemplu, există un test care se numește Via Character Strengths care îți dă o imagine a trăsăturilor tale de caracter, a punctelor forte ale caracterului tău, din perspectiva a 24 de trăsături care sunt considerate dezirabile în toate culturile din lume. O echipă de cercetători a făcut o explorare la nivel mondial şi au ajuns la concluzia că în toate culturile din lume, aceste 24 de elemente sunt considerate puncte foarte de către oricine. Dacă eşti pământean, vei fi de acord cu această listă.

Prima mea valoare, în urma testului, este “love of learning”, dragostea pentru învățură. Într-adevăr, îmi place foarte mult să citesc, să mă conectez la idei noi, la energii noi. Din punctul ăsta de vedere sunt o persoană de succes pentru că am acces nelimitat la cărți. Mi-am construit viața astfel încât asta să nu fie niciodată o problemă. Și sunt tare recunoscătoare că acum, datorită internetului este mai uşor decât oricând să am acces la orice resursă educaţională îmi doresc. 

Dincolo de asta, mă consider o persoană de succes pentru că pot să fac cam ce-mi doresc și nu-mi doresc lucruri pe care nu pot să le fac. Îmi doresc să fiu conectată la mine însămi și la oameni, la cei din jurul meu și pot să fac asta.

Mă consider de succes pentru că pot să studiez mereu. În ultimii 5 ani cred că nu a fost un timp în care să nu fiu într-un curs de formare, de un fel sau altul, în ţără sau în străinătate. Acum de exemplu îmi şlefuiesc abilităţile de coaching cu un curs online oferit de o companie din Statele Unite, iar din toamnă probabil o să încep un curs de formare în psihoterapie.

„Sunt de succes pentru că pot să trăiesc viața pe care mi-o doresc, viața pe care mi-am ales-o. După cum vezi, la mine succesul nu e legat de niște realizări extraordinare sau de niște valori materiale – casă cu piscină și cu elicopter pe acoperiș. Nu e despre asta, e despre construirea propriei persoane. ”

A.A.: Ce îți face ochii să sclipescă?

M.O.:  Atunci când văd oameni care au sclipire-n ochi, oameni care vorbesc cu pasiune despre ceea ce vor să facă, despre viitorul lor, care vorbesc fără falsă modestie despre realizările lor. Mie îmi plac oamenii care sunt încrezători. 

Și desigur, îmi sclipesc ochii, la Cărturești sau în alte librării, când văd atâtea şi atâtea cărţi! Şi, desigur, de ce să nu recunosc, când îl văd pe iubitul meu, pe care-l consider cel mai frumos bărbat de pe planetă. 

Îmi mai sclipesc ochii de asemenea, în natură, la munte mai ales. Muntele are o valență înălțătoare pentru mine, de descărcare emoțională și de conectare cu natura. În ultimii ani am avut marele noroc să trăiesc într-o regiune din nordul Italiei, foarte aproape de Dolomiți care sunt atât de maiestuoși, de frumoși, de bogați. Când sunt acolo, pe vârful muntelui, pe piscuri pe care nu mai vezi niciun fir de vegetaţie, sunt absolut uimită de cât de frumoasă este planeta noastră. Este un sentiment foarte profund de conectare, de înălțare. În același timp, simt şi îngrijorare pentru că facem așa de multe stricăciuni naturii.

Cel mai mult iubesc natura
Panorama alăturată este din apropierea casei mele din nordul Italiei

A.A.: Care sunt superputerile tale?

M.O.: Cred că în diferite etape ale vieții am avut puteri diferite. Una dintre ele este aceea de asculta. Îmi place să întreb oamenii cum au început diferite activități din viața lor. Sunt fascinată de cum încep lucrurile. Și mai e curiozitatea. Mi se pare incredibil cât de interesanți sunt oamenii şi vreau mereu să aflu poveştile lor! 

O altă superputere este încrederea pe care o am în puterea științei. Am auzit la un moment un citat care spune „știința este magie care funcționează” și de atunci nu m-am mai dezbărat de el pentru că așa e: cea mai magică chestie este știința. 

Mai e și faptul că mereu îmi vin idei noi. Mi-am dat seama că sunt o făbricuță de idei și la un moment dat o colegă m-a întrebat dacă nu mă deranjează că alții îmi “fură” ideile. Eu am răspuns că e onorant. „Nu pot ei fura câte idei pot eu fabrica!” (Râde)

Mie îmi fuge gândul în multe direcții și pot vedea implementarea unei idei. Sar șapte pași în timp și pot să mă conectez la ce ar putea să fie asta în viitor. Şi ştiu că nu le pot face eu pe toate, aşa că am totodată și o anumită doză de detașare de ideile mele. Propun ceva și dacă se constituie un grup care să meargă înainte cu ideea respectivă eu mă bucur.

A.A.:  Care este obiceiul care te-a adus azi aici?

M.O.: Cititul.

„Nu cred că trece o zi din viața mea în care să nu citesc. Pur și simplu nu se poate. Mi s-ar părea că a trecut o zi în van, că s-a irosit o zi. Obiceiul meu este ca seara să mă pun în pat cât pot eu de devreme ca să apuc să citesc cât mai mult înainte să pic de somn. ”

Orice weekend trebuie să cuprindă o oră – două de citit. Cred că asta mi-a adus foarte foarte mult. Este cadoul, darul de la Dumnezeu pe care eu îl apreciez cel mai mult. Nu pot să-mi imaginez ce fel de persoană aș fi fost eu, dintr-un sat mic din niște munți mari, dacă nu aș fi avut acces la cărți, cultură, educație. Cred că numai în telefon am undeva în jur de 200-300 de cărți pe care le am, aşadar, mereu cu mine. 

A.A.: La ce ai renunțat ca să obții ce ai obținut?

M.O.: Poate că am pierdut o altă versiune a mea. Cu siguranță, în fiecare dintre noi sunt mai multe versiuni posibile. Aș fi putut să fiu un psihoterapeut care ar fi fost deja afirmat dacă aș fi contiunat pe calea psihologiei. Sau poate am pierdut țăranca din mine, care ar fi existat poate dacă nu s-ar fi mutat ai mei la oraș și ar fi crescut animale și ar fi cules fân. 

A.A.: Deci nu simți că ai pierdut ceva?

M.O.: Nu. 

A.A.: Care e primul lucru la care te gândești dimineața?

M.O.: Când eram angajată, primul lucru era legat de agenda zilei la serviciu. Acum mă gândesc dacă să alerg sau să nu alerg în dimineața asta, dacă să mă apuc mai devreme sau mai târziu de lucru, cum vreau să-mi petrec timpul. Nu am un gând fix, același lucru la care să mă gândesc în fiecare zi.

A.A.: Care e gândul cu care adormi seara?

M.O.: Întotdeauna adorm citind, după cum îți spuneam mai înainte și ultimele gânduri sunt inevitabil legate de conținutul cărții. Alunec din carte în somn. E un ritual de adormire. Mă relaxează să mă deconctez de la gândurile zilei de azi și ale celei de mâine prin intermediul unor gânduri care au aparținut autorului și nu mie. 

A.A.: Care este visul tău?

M.O.: Este haioasă pentru mine această întrebare ☺. Visul meu acum se leagă de programul de Dream Management. Vreau ca noi, în România, copii și adulți, să fim tot mai conectați cu visurile noastre. Astfel încât forța visurilor noastre să motiveze cât mai multe din acțiunile noastre. Ca să putem să trăim o viață cu sens, o viață împlinită. 

Visez la momentul în care toți elevii din școlile noastre să știe care le sunt visurile și învățarea care se întâmplă în cadrul școlilor să fie conectată cu visurile lor. Visez la momentul în care colegii de serviciu se vor ajuta unii pe alţii să îşi realizeze visurile, iar companiile alocă resurse pentru ca oamenii să îşi realizeze nu doar aspiraţiile profesionale, dar chiar şi pe cele personale. Visez să avem o mișcare națională în care oamenii să aibă conversaţii profunde, despre visurile lor, mai degrabă decât despre vreme sau mai știu eu despre ce altceva. Să devină firesc să întrebi pe cineva: “Şi? Care e visul tău?”, imediat după “Şi? Ce mai faci?”. 

A.A.: De ce vrei ca oamenii să se conecteze cu visurile lor, mai degrabă decât cu slujba pe care și-o doresc?

M.O.: Pentru că suntem mai mult decât slujba pe care ne-o dorim. Visurile noastre pot să fie conectate cu slujba, însă fiecare dintre noi cu siguranță avem mai multe visuri: visul de a întemeia o familie, de a creea cu propriile mâini ceva din pasiune, visul de a avea stabilitate materială, visul de a aduce o contribuție la societate. Care este contribuția, moșternirea socială pe care eu o las în urmă la trecerea mea în neființă? Suntem complecși. Suntem mai mult decât slujba noastră. 

Iar acei angajatori care se iluzionează cu ideea că oamenii sunt niște instrumente de care ei se folosesc pe o perioadă determinată, fac o mare greșeală.

„Oamenii vin la serviciu cu toată personalitatea lor, nu doar cu personalitatea de angajat. Vin nu doar cu obiectivele de angajat, ci cu toate obiectivele lor personale. Înțelept ar fi să le integrăm sau cel puțin să le înțelegem pe toate, pentru că hai să recunoaştem: motivația unei persoane nu este dată de cât va câștiga compania respectivă, de aşa-zişii KPIs (Key Performance Indicators). Motivaţia oamenilor e dată de cât de mult se pot dezvolta ei înşişi în compania respectivă. De cât de mult “mai bine” pot să contruiască în viaţa lor personală şi pentru cei dragi (inclusiv pentru societate, în sens larg), cu resursele pe care le obțin de la compania respectivă. ”

A.A.: Dacă te-ai întâlni cu o variantă a ta copil, ce i-ai spune?

M.O.: I-aș spune că mă bucur mult că a avut o copilărie așa frumoasă. Mă refer mai ales la copilăria petrecută la bunici, unde era completă libertate. Mergeam cu bunicii la muncile câmpului, stăteam la vaci, le mulgeam, mergeam la cules de mure şî fragi cu bunica mea, eram mereu în natură. I-aș spune că face bine să se umple de cât mai multă natură și sevă a pământului, de energia lui. Că este lucrul care îi va servi cel mai mult în viață, în cele mai dificile momente. Faptul de a fi fost conectată în copilărie cu lucrurile simple, cu munca țărănească, cu niște bunici buni și calzi… Au fost cele mai mari daruri la vârsta adultă, în momentele de cumpănă. 

I-aș mai spune că este un copil iubit. În societatea noastră, pe vremurile acelea nu exista așa de pregnant obiceiul de a spune copiilor că sunt iubiți. Există mai multe limbaje ale iubirii pe care copiii la percep și este un mare noroc ca părinții să vorbească același limbaj de iubire cu cel pe care-l pot înțelege copiii. Din păcate, de multe ori există o discrepanță între felul în care adulții din jurul unui copil își expimă iubirea față de el și felul în care el percepe iubirea. În cazul meu, au existat și momente de întâlnire și momente de divergență, momente în care nu am înțeles prea bine cât de iubită eram și m-am temut că nu sunt. Dacă aș putea să mă întorc în timp, i-aș spune să nu se teamă, pentru că este un copil extraordinar de iubit. 

A.A.: Varianta ta din viitor dacă ți-ar vorbi, ce ți-ar spune?

M.O.: Cred că mi-ar spune „Bine ai făcut!”, „Fix așa trebuia!”. Și mi-ar mai spune: „Nu te teme, lucrurile se vor aranja, Universul are grijă. Toate energiile și resursele de care vei avea nevoie, când vei fi pregătită să le accesezi, se vor concretiza, se vor materializa, vor fi acolo pentru tine. Singura ta grijă acum e să te pregătești pentru cea mai frumoasă versiune a visurilor tale.” Cred că mi-ar da și niște sfaturi despre cum să mă pregătesc mai bine pentru viitorul meu personal dar și pentru viitorul omenirii. Sunt fascinată şi uneori îngrijorată de ce se prefigurează acum din perspectiva inteligenței artificiale, a automatizării şi digitalizării.

A.A.: Care a fost experiența negativă fără de care nu ai fi cine ești?

M.O.: Cred că acel conflict pe care l-am menționat anterior. Făceam parte dintr-o echipă interanțională și am avut un conflict foarte puternic cu o persoană din Serbia. Persoana aceasta contesta abilitățile mele și profesionalismul meu. Eu eram foarte ataşată, ba chiar mândră de etica mea profesională, de abilitățile mele, de energia cu care veneam, de rapiditatea cu construiam proiectele în care mă avântam. Mi-amintesc că la o evaluare, supervizorul meu mi-a spus că sunt cu 2 ani înainte în economia proiectului. Iar persoana asta mă ataca în mod subversiv. Lucrul ăsta s-a acutizat, mă vorbea urât pe la spate, era oribil. Eu am considerat că mai important decât să gestionez conflictul era să muncesc și apoi să las rezultatele să vorbească de la sine. Nu m-am implicat și nu am acordat foarte multă atenție.

Am învățat că am greșit. Rezultatele profesionale nu vorbesc tot timpul de la sine, trebuie să fii atent în egală măsură la rezultate și la relațiile profesionale care se construiesc sau nu în jurul acestor rezultate. Am fost atât de dezamăgită, încât am făcut un episod de burnout și am solicitat să fiu extrasă din acel proiect.

Acela a fost momentul în care m-am reorientat spre coaching. Brusc, m-am întrebat: “Ok. Ce pot să fac eu altceva în viaţa asta, dacă ar fi necesar să ies intempestiv de aici?”. Şi mi-am amintit că am o diplomă de psihologie, un domeniu de care îmi legasem, totuşi, multe speranţe atunci când îl alesesem. Eram conștientă că și eu greșisem și voiam să înțeleg unde. Cu mintea de atunci nu puteam să fac asta și aveam nevoie de o expansiune a minții și abilităților mele. Aveam nevoie să mă pot detașa de intensitatea aceea emoțională negativă. Asta mi-a schimbat parcursul. 

„Îi sunt foarte foarte recunoscătoare acelei persoane. Fără ea, nu aș fi început acest proces de dezvoltare personală, de dezvoltare a conștiinței de mine însămi. Fără ea, nu aș fi găsit motivația necesară. Eram într-un loc călduţ, eram respectată, aveam relații frumoase de muncă, eram și bine remunerată, aveam liberatate de creație. Era jobul ideal. Probabil că nu aș fi plecat niciodată de acolo. Dar, cu ajutorul ei, prin intervenția asta divină, am schimbat toate aceste lucruri, iar acum simt că fac lucrul cel mai important de pe lume.” ☺

În momentele acelea am suferit foarte mult pentru că lucrurile se întâmplau așa, dar acum, le sunt realmente recunoscătoare tuturor celor care s-au alăturat ei împotriva mea. Le doresc să aibă și ei parte de momente de creștere personală, deşi nu aş vrea să le fie cu atâta consum emoțional negativ cât am avut eu. Mă gândesc adesea la ei, îi pomenesc și le mulțumesc. 

Cel mai prețios dar: accesul la cărți
Nu știu ce aș fi fost fără cărți, educație, cultură
Abia aștept lansarea primei mele cărți în această toamnă!

A.A.: Ai putea să renunți vreodată la visul tău?

M.O.: Cred că nu este vorba despre renunțare, ci despre transformare. Sunt convinsă că visul meu se va transforma pe măsură ce eu mă voi transforma. Pe măsură ce eu voi deveni o versiune mai bună a mea însămi. După câte vezi, nu-mi pot imagina că pot să devin o versiune mai rea! Cred foarte tare în progres! Înțeleg că dezvoltarea e cu suișuri și cu coborâșuri dar acestea nu sunt un regres. Sunt doar trambuline spre un urcuș și mai înalt.

A.A.: Care este lucrul pe care nu ai putea să-l faci niciodată ca să obții ce vrei?

M.O.: Nu aș putea să fac rău cuiva în mod intenționat. Nu aș putea să-mi încalc valorile. Nu aș vrea să obțin ceva dacă asta ar însemna că trebuie să mint, să înșel, să fur ceva. Nu doar material, dar și proprietatea intelectuală a cuiva. Nu mi-aș putea imagina să fac un sacrificiu enorm, pentru că nu cred în sacrificii. Nu aș vrea să mă transform niciodată în ceva care să-mi îndepărteze prietenii. Să nu mai fiu demnă de iubirea și respectul lor. 

A.A.: Ce modele ai avut sau ai în viață?

M.O.: Mă simt onorată că o pot numi printre prietenele mele pe Melania Medeleanu. Îmi vine ea în minte pentru că ne-am întâlnit aseară, dar sunt multe persoane pe care le admir. Pe ea o admir pentru compasiunea pe care o are.

„Compasiunea este ceva mai mult decât emaptia. Chiar îmi amintesc că am scris un articol despre asta.  Foarte mulți oameni sunt empatici. Atunci când acţionăm din empatie, în creierul nostru se activează circuite neuronale într-o zonă specifică, aceleaşi care se activează şi în cazul durerii. La durere cum reacționăm? Întoarcem capul, nu vrem să ne uităm. De aceea sunt foarte mulți oameni empatici, dar care nu fac nimic ca să ajute în contextul față de care sunt empatici. Întorc capul, fug. Compasiunea în schimb este empatie plus dorința și voința de a face ceva. Când simțim compasiune, se activează cu totul și cu totul alte circuite cerebrale în creierul nostru, acelea care sunt foarte apropiate de zona care se activează când simțim iubire. ”

Melania este un exemplu de compasiune. Este foarte empatică față de cauza copiilor cu cancer, dar nu a întors niciodată capul, oricât de greu i-a fost. O admir pentru compasiunea ei, dar şi pentru spiritul ei antreprenorial, din interiorul căruia face niște cursuri de dicție și public speaking absolut spectaculoase. 

În general, admir oameni care au văzut că există o problemă și au antamat resurse ca să o rezolve. Le admir bineînțeles pe fetele de la Dăruiește Viață, care construiesc un spital. Pe Alina Pătrăhău, de la Dăruieşte Aripi. O admir pe Andrada Maziliu, o învățătoare din Timișoara cu care m-am conectat prin atelierul de Dream Management. Ea îmi povestește ce metode inovative folosește pentru a face elevii să iubească să vină la școală şi aş putea să o ascult ore în şir fără să mă plictisesc vreodată. 

Sunt foarte apropiată de zona asta de educație. Sufăr foarte mult să văd degradarea sistemului educațional din România. Mi se pare că asistăm impasibili, cu ochii închiși, la cea mai mare tragedie care s-a întâmplat pe timp de pace în orice țară din lume. Inițial am crezut ce e din prostie. Dar acum încep să mă gândesc că e cu bună știință.

„Văd cum educația devine un business, un bun de lux, un bun pentru părinții care au bani. Văd cum sistemul de educație ne sărăcește. Părinții vor să își dea copiii la o școală privată, dar asta înseamnă un sacrificiu financiar extraordinar.”

Și atunci admir acei profesori și învățători care au rămas în sistem, se luptă cu răul din el și fac în școala publică niște lucruri extraordinare care dovedesc că dacă ar fi puțin sprijin politic ar mai putea fi salvat sistemul nostru de învățământ.

 Îi admir pe soții Talpeș, pe care mi-ar plăcea să îi cunosc la un moment dat ca să le mulţumesc personal, care au construit proiectul Merito, de recunoaștere a profesorilor talentați și dăruiți din România. 

A.A.: Dacă privești în urmă, ai putea spune că ai fost sprijinită sau că au fost mai mulți cei care s-au opus visurilor tale?

M.O.: Eu am fost extraordinar de norocoasă. (Se emoţionează) M-am emoționat foarte tare pentru că pe mine m-au ajutat foarte mulți oameni. Îmi amintesc cum am plecat la studii în Italia. Pe-atunci salariul meu era de 163 de dolari pe lună. N-am fost acceptată cu bursă. Deși taxa de școlarizare era foarte modestă, 400 de euro pe an, mai erau şi toate cheltuielile de întreținere. 266 de EUR în fiecare lună era doar chiria, la cămin. Și cât poţi să economisești dintr-un salatiu de 163 de dolari pe lună? Părinții mei nu erau în postura de a mă ajuta. S-a întâmplat că fostul meu prieten din adolescență, cu care nu mai aveam atunci decât o relație de prietenie, a vândut un bun al familiei. Mi-a împrumutat mie o parte din bani, pentru ca eu să pot să depăşesc un moment greu. În momentul acela, el a reprezentat salvarea divină pentru mine şi o să îi fiu pentru totdeauna recunoscătoare. 

„Fiecare etapă din viața mea se leagă de oameni care m-au ajutat cu foarte multă iubire, discreție și încredere că eu o să fac ceva bun cu darurile pe care le primesc. Am fost extraordinar de norocoasă. M-au ajutat părinţii, prietenii, m-au ajutat părinți ai prietenilor, profesori. M-a ajutat toată lumea. Nu am cuvinte pentru cât de recunoscătoare sunt.”

A.A.: Ce crezi că aduci tu în viețile oamenilor?

M.O. Cred că în viața prietenilor mei aduc înțelegere. Mie îmi place să ascult și să înțeleg și cred că sentimentul de a fi înțeles de cineva e foarte valoros. Ei îmi spun că este valoros pentru ei. În viețile celor care vin la atelierele de Dream Management… de multe ori, la final, fac o evaluare și cuvintele care se aud cel mai des sunt: speranță, optimism, calm, împăcare, motivație. O participantă la un atelier mi-a scris pe un bileţel: “Eşti foarte caldă! Un bun ascultător! Mă rog ca tot ce tu investeşti în ceilalţi să se întoarcă la tine înmiit! Ceea ce faci tu se defineşte ca „a construi aripi şi a pregăti pentru zbor!”.

Ce mi-aș dori este ca prin cartea pe care sper să o lansez în toamnă să aduc inspirație și în viața unor oameni pe care nu îi cunosc personal deocamdată. Îmi propun un tur de lansare a cărții prin țară astfel încât să îi cunosc pe cât mai mulți dintre ei. Vreau să ajung în cât mai multe orașe din țară, inclusiv în cele mai mici. Acolo există un rezervor de inițiativă și creativitate pe care eu l-am subestimat până nu am mers cu atelierele acolo. Așa am văzut câtă dăruire există. De exemplu, am fost extraordinar de încântată de Fundația Comunitară Buzău, pe ai cărui membrii i-am cunoscut la unul dintre ateliere. Oamenii ăia au atâta pasiune şi interes! Uneori, din București lucrurile se văd mult mai tragic, mai urât, mai rău decât cum sunt ele în țară. Cu excepția educației. Pentru că în zona educaţiei, lucrurile stau invers: de aici din București nu se vede tragedia reală care există în educația de la țară. 

A.A.: Ai vrea să adaugi ceva la final?

M.O.: Da. Aș vrea să spun că îl iubesc și îl admir foarte mult pe fratele meu. Face niște lucruri extraordinare! El este actor profesionist și acum şase ani a început să facă voluntariat la o fundaţie care lucrează cu copiii din Ferentari. Clubul de teatru pe care l-a păstorit iniţial ca voluntar a crescut, iar acum a devenit trupa Playhood. Copiii au acum nişte rezultate spectaculoase: participă la festivaluri, câștigă premii și sunt foarte apreciați, unii dintre ei au început să lucreze cu cei mai importanți regizori de film sau de teatru din România, joacă în reclame, câștigă un ban.

Demonstrează de fapt întregii comunități că se poate să te ridici prin artă, prin pasiunile tale și prin ce îți place cel mai mult.  

Un moment fericit în care îmi aminteam de copilăria petrecută în Munții Apuseni
credit photo @Kleo Photos

P.S. În acest moment Mirela lucrează la o carte prin care vrea să împărtășească cu cât mai mulți cititori despre deopotrivă știința și magia din spatele transformării viselor în realitate. 

Împreună cu Melania Medeleanu la început de septembrie au pus la cale un retreat care îmbină specialitatea de dream management a Mirelei cu cea de public speaker a Melaniei. 

Mulțumesc pentru brațele deschise și autenticitate! La multe zâmbete înainte, vieți atinse și vise împlinite! 

Lasă un răspuns