Final de iunie. Dimineața, soarele lasă niște dâre lungi pe asflat cu umbrele pomilor din grădina blocului unde locuiesc. E primul loc unde mă uit când ies pe balcon. Spre grădină. Să văd diferențele de la o zi la alta, de la un sezon la altul. Însă preferatele mele sunt dârele astea lungi de iunie. Ele înseamnă două lucruri foarte importante pentru mine. Unu, că s-a terminat școala. Doi, că voi merge la țară cât de curând. 

Copiii care stau de obicei pe stradă la ora asta, nu-s de găsit. Sunt mai puține mașini parcate pe trotuarul din față. Mulți dintre vecini, prieteni sau colegi au plecat care pe unde: unii la mare, alții la munte, alții la „țările” lor. Ce liniște ciudată e! Atât de liniște încât se aud păsările dimprejur.

Oare ce mai fac prietenii mei de la țară?

Nu am mai ținut legătura cu ei, deși am promis că le scriu. Însă, la naiba, a fost un an greu! Primul an de liceu. Ce de emoții, ce de trăiri! Am fost prea ocupată. Dar partea frumoasă la prietenie e chiar asta. Că orice ai face între două revederi, nu se pune și o iei de unde ai lăsat povestea, nu? Abia aștept să ne întâlnim!

Dacă sunt sinceră, a fost un an chiar foarte greu. În școala de cartier unde mi-am petrecut 8 ani eram cunoscută, acceptată, apreciată pentru tot ce eram. La liceu am luat-o de la zero. Iar colegii mei mă privesc un pic diferit. Sunt momente când am impresia că nu sunt îndeajuns de bună ca să mă integrez. Că sunt prea săracă, prea tăcută și prea puțin interesată de școală.  

***

-Suntem gataaaa! strigă mama.

Tata completează:

-Dacă nu ieșim pe ușă în 3 minute, pierdem trenul! Și-asa tramvaiul trece foarte greu.

Mereu mi s-a părut amuzant cum ai mei tărăgăne plecarea până în ultimul moment din cele mai tâmpite motive, iar apoi pun presiune pe noi. Deși eu și soră-mea suntem gata demult. 

Închid geamul de la balcon și, în timp ce ajung la ușă, îi zic mamei pe un ton ușor ironic, ca să o necăjesc pentru obsesiile ei dinaintea plecărilor: „Da, am închis tot, am verificat robinetul și am buletinul la mine!”

Fiecare își ia bagajul și pornim în grabă. În tramvai, tata calculează mulțumit faptul că vom prinde trenul pe ultima sută de metri. Mă uit complice la soră-mea. Pe noi nu ne bucură această ultimă sută de metri. Asta înseamnă că nu mai e timp să ne luăm reviste și napolitane. Iar drumurile cu trenul sunt printre puținele ocazii în care avem acces la așa ceva. Așa că de pe-acum privim și noi la ceas în mod repetat, rugându-ne să avem cele 2-3 minute extra ca să ne oprim, totuși, la un chioșc. 

Ajungem la gară. Încă dinainte să coborâm tata ne anunță că va trebui să alergăm. „Este singurul tren garat la ora asta, așa că să mergeți spre el fără ezitare!”

Eu sunt desemnată responsabilă pentru sor-mea. Ne punem ghiozdanele în spate și alergăm cât putem de repede. Îi depășim pe ai noștri și nu mai privim în urmă decât când suntem pe punctul de a pune piciorul în vagon. Nu ne explicăm cum de sunt așa de departe în urma noastră!

Nu urcăm, de teamă să nu plece trenul fără ei. Însă îi încurajăm ca la o competiție, mimetic: Hai, hai, hai! 

Ajung și ei.

credit foto @unsplash.com by Manki Kim

Urcăm. Ne așezăm pe hol, deși sunt locuri libere în compartimente. De ceva vreme facem asta. De când ai noștri pur și simplu nu mai au bani de bilete și abia adună câte ceva să îi dea nașului ca să ne lase și pe noi așa, pe blat. Pentru tata, cel mai corect om, să dea șpagă lu’ nașu este un chin care îl face să transpire și să se înroșească tot.

Însă este nevoit să o facă. La fel cum sunt nevoiți să ne ducă la țară. Să nu își bată capul cu mâncarea noastră pentru mai bine de două luni de zile, este o pauză de la calculule zilnice al căror rezultat îi găsește pe minus orice ar face. Cu noi plecate, mai pun niște bani deoparte ca să mai plătească din datoriile care se tot adună. (Uneori, știm că renunță la a mai plăti ceva, doar ca să ne facă nouă vreo bucurie.)

Când trenul pornește, tata trage fermoarul de la sacoșa lui și scoate două pungi de napolitane pe care ni le întinde. Eu și soră mea iar ne zâmbim complice.

Deci de-asta au rămas ei doi atât de mult în urmă! 

Luăm pungile cu ochii mari și privim fericite pe geam. Nu ne păsa că suntem „cei de pe hol”. Există grupuri în care ce contează este „te iubesc-ul” spus cu o pungă de napolitane, chiar de adună la datorii. Dar care face ochii să sclipească.

Spre un alt grup de-ăsta ne îndreptăm acum. Prietenii mei de la țară. Cărora abia aștept să le povestesc despre tot ce mi s-a întâmplat în ultimul an!

***

De-a lungul atâtor ani de neajunsuri materiale și presiuni de tot felul, ai mei au reușit ca prin gesturi mici de atenție și iubire să ne arate ce este mai important în viață: familia, grija pentru celălalt, micile bucurii strecurate printre greutăți.

Tentația de a vedea greul, răul, urâtul a fost mereu mare. De a nu vedea ieșirea. De a părea că totul e negru. 

Însă ce lucru minunat poate apărea în cele mai întunecate situații! Gesturi ca o pungă de napolitane oferită pe culoarul unui tren ne-au învățat pe mine și pe sora mea să privim mai atent, la micile bucurii ascunse în pâcla provocărilor, la micile momente de bine, de bucurie, de împreună. Bazându-ne pe ele, familia noastră a reușit să treacă de perioada nefastă și acum ne oferim pungi de napolitane cât de des posibil chiar de ele îmbracă forma altor lucruri sau experințe. Însă în spatele lor sunt aceleași lucruri: bucuria de a fi parte din familia asta nițel țăcănită, grija pe care ne-o purtăm unul altuia. 

O vară cu familia și plină de iubire vă doresc! Restul sunt detalii. 

P.S. Familia nu ține de sânge. Sunt cei care oferă pungi de napolitane.

Lasă un răspuns