Mulțumesc, dulce Românie, pentru că ai votat pe 26 mai!

Eu și Bogdan (aka soțul meu) ne-am înscris ca delegați în secția de vot pentru a putea supraveghea noi înșine o bucățică mică-mică din procesul electoral. Am zis să facem tot ce putem. Organizăm totul dinainte astfel încât să ne eliberăm timpul necesar iar fetița noastră să aibă cu cine sta și așteptăm ziua cea mare.

Ca noi, 19.000 (nouăsprezece mii) de alți voluntari au zis să facă și ei tot ce pot. Și astfel bucățicile noastre adunate s-au transformat într-o supraveghere suficientă la nivel național.

Ajungem la secția de vot la orele 5:50 duminică dimineața. Eu la secția 92, Bogdan la 93 (clase alăturate, Școala Nicolae Titulescu). 

Începem să pregătim sala, să asamblăm urnele, să scoatem buletinele de vot din saci. Președintele secției e un bătrân mult, mult prea cocoșat de timp ca să poată contribui cu ceva. Ne încurcă mai mult, așa că îl așezăm pe un scaun, iar Georgiana, locțiitoarea, îi preia locul. Fata avea experiență, lucru care s-a văzut pe tot parcursul zilei, însă pentru început, nu se aștepta să trebuie să preia fraiele. O încurajăm că ne descurcăm împreună și mergem înainte așa, cu un om în minus, chiar de era vorba de cel care ar fi trebuit să coordoneze tot. 

La ora 7 fix intră primii alegători. 

3 oameni peste 60 ani care cer toate buletinele de vot. Au votat atât de repede încât nici nu mi-am dat seama că gata, a început. 

Apoi vin vreo 2 tineri. Era 07:10. Unul dintre ei a apăsat cu ștampila pe buletinul de vot cu atâta sete încat i-a sărit din mână cât colo și a fost nevoit să o caute încurcat pe jos prin cabină. M-am amuzat în sinea mea, ușor circumspectă. Poate era totul doar în capul meu și omul doar scăpase ștampila.

Până la 07:30 au mai venit vreo 5 oameni în vârstă, trei dintre ei refuzând referendumul. 

De la orele 07:30 s-a întâmplat neașteptatul. Frumosul, greul, miraculosul val de voturi. S-a facut coadă. Jandarmii și-au făcut cruce și au părăsit holul, ca să facă loc oamenilor. Erau 3 secții de vot pe culoarul meu, iar cozile de la ele se înnodau, se unduiau, se rupeau, astfel încât aveai impresia că un șarpe gras s-a înțepenit pe holul școlii și se zbate să intre tot într-un spațiu prea mic ca să-l cuprindă.

credit foto@cătălina angelescu

Pe la vreo 9 vin câțiva tineri foarte zâmbitori. Era prima dată când votau!

Unul dintre băieții din grup se supără foc când la intrebarea pe care o adresează unuia dintre membrii biroului „dacă trebuie să împăturesc buletinul de vot înainte de a-l băga în urnă?” omul îl ia peste picior. Lucrurile se inflamează rapid și începe un tămbălău cu amenințări și remarci cu un lexic bogat în „stai ca balega”, „tu nu știi ce se face cu buletinu de vot?!”, toate pe un ton mult prea ridicat. 

Cei doi ies să se certe pe hol și colegu’ se întoarce întreg. Norocu’ nostru, că nu ne permiteam să mai pierdem încă un om, după ce nimerisem cu așa președinte.

Șarpele să tot zvârcolea pentru a intra în spațiul mititel iar la orele 10 eram toți deja obosiți și transpirați. 

Oamenii continuau să vină iar aerul din secție devenise irespirabil. I-am rugat frumos pe alegători să înceapă coada de la ușă, în prag, pentru că efectiv nu mai puteam respira. 

Pe la 11 o tânără îmi dă inapoi ștampila, răsuflă ușurată și-mi spune: „ah, mă simt mai bine”. Erau, probabil, 35 grade în cameră…

Cei care refuzau să voteze la referendum insistau să vadă cum sunt tăiați de pe listă, să se asigure că nu votăm pentru ei după ce pleacă.

O doamnă în vârstă a venit chiar cu pixul de acasă și insista să-l folosească pentru a se șterge de pe listă. Îi zic că nu o pot lăsa să folosească un alt pix, că e musai ca mina să fie albastră, iar ea începe să se mâzgălească pe mână ca să-mi arate culoarea. Era albastră iar doamna atât de înverșunată încât am lasat-o sa îl folosească. Era foarte agresivă, precipitată, pornită. „Nu referendum!” Sper că acum e bine și că nu i-a pocnit ceva la cap când a văzut rezultatele. 😛 

Apoi, o tipă de maximum 30 ani intră și spune apăsat operatoarei de tabletă ca ea vrea să voteze d-o-a-r la referendum.

„Ok, dacă așa vrei, așa facem!”

În timp ce îi era trecut numele pe lista suplimentară, tipa își dă seama că de fapt NU voia la referendum. Își mușcă buza de ciudă. Deja participase la cvorum. La revedere! A luat până la urmă și buletin pentru europarlamentare.

Eu am tras concluzia că dacă-ți repeți prea mult în gând „să nu dau cu capu-n ușă, să nu dau cu capu-n ușă”, până la urmă… dai cu capu-n ușă. 

Am primit și de mâncare, dar în afară de două eugenii și apă – cine a avut timp? Nici nu știu ce era în caserolele alea. 

Lucrurile au decurs cât se putea de bine având în vedere situația cu președintele de secție pe care trebuia să-l pazim să nu-și taie degetele cu foarfeca.

O perioadă ne-a reușit admirabil, până când moșulică a făcut-o lată!

Ne-a încurcat pachetele cu buletine de voturi și ne-a stricat evidența. A urmat un moment de tensiune și panică. Locțiitoarea pleacă să-și limpezească mintea pentru că i se făcuse rau. Evidența buletinelor de vot se dusese naibii! Când se întoarce, după mai mult de jumătate de oră, era mai bine, își revenise. Răul fusese făcut! Acum trebuia să ne mobilizăm forțele și s-o scoatem la capăt. Ne-am încurajat unii pe alții că vom reuși și am continuat. Cu un efort colosal, i-am dat de cap până la urmă.

Oameni. Mulți. Cu copii, fără, motocicliști, mame singure, tineri, bătrâni, oameni în scaun cu rotile. Tineri! Mulți, mulți tineri hotărâți.

Bula de 60% care nu a ieșit la vot la ultimele alegeri trecea acum prin fața mea. Îmi venea să îi îmbrățișez pe toți, indiferent de ce votau! Doar pentru că au venit. Asta e tot ce contează.

Pe la 14:30 se învârtea camera cu mine, de la adrenalina care-mi curgea prin vene combinată cu căldura mare din încăpere. Îmi dau cu multă apă rece pe față și gata! Îmi revin. Aveam de ales?

O doamnă care înjura subtil și de zor PSD-ul votează și se întoarce după câteva minute cu mama ei – în scaun cu rotile, să voteze și ea. 

Pentru un minut s-a așternut liniștea în sală.

După care, nebunia a continuat, cu atâta forță și forfotă încât aveam tot timpul impresia că cineva ne fură ștampilele! Nu erau niciodată pe masă, iar cabinele erau mereu pline!

Pe la orele 19 coada devine mai mică. Nu mai eram sub asediu, dar tot veneau oameni. Așteptau cu răbdare la rând, civilizat.

Până când ne trezim în secție cu cineva care mâncase o portavoce. O doamnă cu păr grizonat, debordând de energie, depăna amintiri cu reprezentanții UDMR si ALDE. N-am stat să-i intreb de unde se cunosc, că era evident că se știu. Am îndurat vreo 5-7 minute de vorbit tare, ca intr-o gară aglomerată iar apoi nu mai pot. Îi zic doamnei că deranjează procesul de votare și o rog să părăsească sala de vot. Comenta nemulțumită în timp ce părăsea încăperea, dar astea-s regulile! Nu am intrat în jocul ironiilor pe care le arunca in direcția mea.

Mai târziu, vine un cuplu de oameni in vârstă. Ea categoric anti-referendum, cu tot felul de apropouri anti-Johannis și tot pachetul. Nu-i spun nimic-nimic deși pare că și-ar dori o contră sau ceva. Comentează malițios de câteva ori, apoi intră să voteze ușor enervată de lipsa mea de reacție. În urma ei, soțul își cere scuze zicând ca „e ea mai pătimașă așa”, după care ne cere să voteze doar la referendum. Ne-am zâmbit complice. El a votat, iar eu am rămas pe gânduri câteva clipe imaginându-mi cum o fi la ei o după-masă ploioasă petrecută în casă, în doi. 

Epilog:

Nu o să-mi explic niciodată miracolul zilei de duminică, 26 mai.

După ce acum doi ani votau treizeci și ceva de procente, acum au votat aproape cincizeci. Pe la 11 noaptea când număram voturi m-a sunat cineva să mă întrebe dacă sunt fericită si nu știam ce să îi zic. Chiar nu știam. Vedeam muntele de voturi pentru alianta USR-PLUS în fața mea și nu îndrăzneam să sper. La final, au fost 370 voturi pentru alianță, mai mult decât voturile adunate ale PSD și PNL, și abia atunci m-am bucurat. Se bucurau și ceilalți colegi, dar cred că ei se bucurau mai mult pentru că terminaserăm de numărat decât de orice altceva. 

M-am dus apoi cu probabil-cel-mai-în-vârstă-președinte-de secție la biroul electoral să predăm buletinele, procesele verbale, rechizitele și mai ales foarfeca pe care bătrânelul o păzise toată ziua mai ceva ca pe ștampilele de vot.

Țin pe această cale să precizez că am fost dezamăgită de jandarmii de la secția 92, pentru că au lasat două doamne să își rupă spatele cu sacii imenși cu voturi. După 20 ore de efort intens, am mai dus și la propriu greutatea voturilor în spate. Bile negre, băieți!

Am ajuns acasă la 7 dimineața. Nu aveam somn după toate cele trăite. Ridic în brațe fetița care tocmai ce se trezise și schimb impresii cu Bogdan despre tot ce fusese. Aveam impresia că se întâmplase un miracol și mi s-au umezit ochii văzând cifrele, chiar și provizorii.

Am strâns pumnii și am răsuflat ușurată, convinsă că am ales bine să rămân în țară și să nu abandonez. Tocmai primisem cea mai sinceră confirmare. Pancarta din Piața Victoriei de la proteste, pe care scria „Referendum pentru toti, să stim dacă suntem hoți” își găsise în sfârșit răspunsul. Mult așteptatul, categoricul, înălțătorul răspuns al unei națiuni. 

Priveam la fetița mea și chiar am început să cred că îi va fi bine până la urmă la ea în țară. La noi în țară.

PS: A doua zi a urmat condamnarea unuia pe care nu-l voi mai aminti, sperând că astfel istoria îl va acoperi cu uitare cât mai repede. De la sărbătoarea impromptu de după acest eveniment, din Piața Victoriei, am ridicat de pe jos dopul unei sticle de șampanie. Îl voi păstra mereu în geantă ca să-mi amintesc de bucuria care vine după munca grea de a fi parte din schimbarea în bine a unei țări. 

Am învins. Î m p r e u n ă. 

Însă, știți voi, va urma.

C.

credit foto@catalina angelescu


Lasă un răspuns