Luni dimineață. 27 mai. Mă văd cu Alice pentru interviu în localul unde ne vedem de obicei pentru lecțiile de blogăreală pe care mi le oferă de la începutul anului.

Doar că azi nu e o întâlnire obișnuită. Cu o zi în urmă au avut loc alegerile pentru europarlamentare și referendumul.

Ea abia a revenit în țară de câteva ore, din Londra, unde a fost invitată să vorbească despre cercetarea ei în domeniul animației japoneze.

Însă toate emoțiile și trăirile legate de asta au pălit în comparație cu cele legate de experiența votului în diaspora. Așa că înainte de interviu, am discutat pătimaș despre politică, drepturi, activism civic și planuri de viitor.

Așa e cu Alice. Te vezi cu ea dintr-un motiv și ajungi să îți dai seama că ieși câștigat/ă din mai multe.

Eu am început seria tutorialelor cu ea pentru a învăța despre blogging, dar am ajuns să aflu despre cultura japoneză, despre comunitățile de oameni de bine în care e membru activ, despre cum e să activezi independent și să ai atâtea pasiuni încât pare că nu mai au loc într-o singură viață.

Muzica, psihologia, cititul, social-media, activismul, cultura japoneză, filmele, cercetarea sunt toate la fel de importante pentru Alice și jonglează cu ele în viața ei de zi cu zi.

Clar este o ciudată!

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Ciudații sunt aceia care muncesc din greu la meșteșugul lor, din drag pentru el. Nu vânează premii sau glorie, iar scopul cel mai măreț e bucuria de a face ceea ce fac cu mare pasiune și apoi de a împărți asta cu alții.

Seria de interviuri Ciudații pune accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: ce anume îi motivează? De ce nu renunță? De ce nu emigrează? Ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? Care e partea nevăzută a muncii lor? Ce înseamnă succesul pentru ei? Oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți „ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? Ce am putea câștiga din poveștile lor?

Vezi manifesto-ul seriei aici.

A.A.: Spune-mi puțin despre povestea ta. Și mai ales despre momentele semnificative.

A.T.: E amuzant că de fiecare dată când îmi spun povestea, o schimb. În funcție de în ce moment al vieții mă aflu mă uit la alte lucruri.

Ce pot să spun cu certitudine e că toată viața mi-am dorit să scriu și să fac ceva cu scrisul. Nu-mi aduc aminte de cum eram înainte să scriu și să citesc. Am învățat asta pe la 5-6 ani, în joacă, cu bunica din partea mamei. Faptul că am mâncat pe pâine povești de când mă știu, că le ascultam la pick up, că mama îmi citea și-mi vorbea și în română și în engleză încă de când eram în burtă, că îmi punea muzică, că a fost cu mine la mare când era însărcinată – toate astea s-au combinat și și-au lăsat amprenta asupra mea. Poveștile sunt parte din viața mea, au fost dintotdeauna. 

La 11-12 ani visam că o să fac scenarii de reclamă – nu știam că se cheamă publicitate și că e un domeniu de sine stătător.

La liceu m-am dus la filologie deși toți îmi spuneau că aș fi un matematician excelent și o să-mi irosesc talentele la uman. Eu am ținut-o pe a mea. Între timp am aflat că nu există publicitate, dar exista Comunicare și relații publice și m-am dus acolo.

Evident că povestea nu e atât de simplă. Ăsta e un fir roșu legat de studiu pentru că una dintre superputerile mele asta e: să învăț, să cercetez.

De fapt, pe drum, sunt foarte multe nuanțe pentru că au fost mulți oameni care au contribuit și mi-au hrănit pasiunea asta pentru povești.

Iar după facultate mi-am dat seama că îmi place să fac multe lucruri și că nu mă pot opri la a fi doar povestitor, doar scriitor sau doar specialist în comunicare. Asta ar fi povestea în mare legat de ce am ajuns să fac. 

A.A.: Ai vorbit despre oameni care ți-au fost alături. Au fost și oameni care te-au descurajat? Care s-au opus?

A.T.: Au fost și oameni care s-au opus. Ca-n orice poveste! Trebuie să existe și antagonistul care îți pune bețe-n roate!

Unul care cu adevărat mi-a dat în cap a fost un prof de română, în primul an de liceu. Organiza un seminar, o sesiune de comunicări pe literatură. Aveam super mari emoții. Eram încă boboc,  abia descopeream care e treaba cu liceul, cu ce se mănâncă și… mi-a fost frică să vorbesc.

Deși știam prezentarea aia fără probleme, am fost așa intimidată de ce s-a discutat înaintea mea încât în loc să vorbesc am început să citesc. Prima greșeală pe care o poți face într-o prezentare!

Profesorul mi-a zis: „Ai venit să plictisești oamenii cu prezentarea ta!

Și nu m-a lăsat să termin.

Ăla a fost un episod pe care am să-l țin minte toată viața pentru că m-a motivat negativ, m-a ambiționat să ies din pielea mea. 

Experiența asta s-a combinat cu profa de română de la clasă care a văzut foarte mult potențial în mine și m-a susținut să îl scot la suprafață.

Motiv pentru care, doi ani mai târziu câștigam acea sesiune cu cea mai bună prezentare!

De atunci înainte am devenit din ce în ce mai bună la prezentări. Nu era vorba că-mi lipsise abilitatea, dar eram timorată, nu-i dădeam șansa să se manifeste. Cu ajutorul profei de română s-a manifestat.

De fapt, cu ajutorul profelor mele de la filologie (diriga, profa de latină, profa de istorie etc.) s-au manifestat multe abilități pe care nu credeam că le am.

Ce fac
credit foto@mircea gorunescu

Când am intrat în clasa a IX a și am văzut cu cât de mult înainte erau colegii mei la literatură, m-am desumflat. Mi se părea că sunt varză pe lângă toți ceilalți, că scriu foarte prost, că nu am suficiente lecturi la activ și că eu nu știu o grămadă din scriitorii din literatura canonică. 

Însă sunt o fire competitivă. Culmea era că intrasem cu prima medie de la filologie, dar asta pentru mine nu era relevant. Deși notele erau ceva competitiv pentru mine, acum îmi dau seama că nu mă defineau, că nu despre asta era vorba. Între timp chiar am învățat lecția asta și sunt destul de supărată că încă se continuă treaba asta cu notele publice și cu faptul că se pune atât de mult accent pe comparație.

„Nu e ok să te compari cu alții, trebuie să te compari doar cu tine și cu ce poți tu.”

Am învățat-o, dar de internalizat e mai greu. Și acum mă mai trezesc comparându-mă. 

Totodată mi-am dat seama că nu era vorba despre notă, ci despre validarea exterioară. Un alt lucru care nu mi-a făcut bine. Am picat de foarte sus după facultate și mi-am dat seama că în viața reală, reperele interne sunt cele mai importante. Dar mi-a luat mult timp să înțeleg asta și încă mă lupt cu mecanismele toxice. Astea sunt părțile mai puțin distractive din poveste. 

„Cred că educația are nevoie de o schimbare masivă din punctul ăsta de vedere. Eu, până la urmă, am funcționat pe baza unor complexe. Ori nu e cea mai sănătoasă variantă de a funcționa. Da, pe mine m-au ambiționat, dar pe mulți alții îi descurajează. ”

Iar pe mine m-au ambiționat pentru că eu oricum aveam drive ul intern de când eram mică, pe principiul „eu trebuie să fiu cea mai bună”. Dar vezi, și acest trebuie, de unde vine? Și dacă nu o să fiu cea mai bună ce o să se întâmple? E o întrebare la care am ajuns foarte târziu. Până atunci eram „Nu, nu, diplomă după diplomă, certificare după certificare, să bifăm tot!”

A.A.: Te consideri un om de succes?

A.T.: Această întrebare! 🙂 Nu, nu mă consider un om de succes. Bine, depinde cum definim succesul. După definiția formală, clasică a societății nu mă consider un om de succes. Mă consider un om constant în căutare și care sper că reușește să se reinventeze atunci când e nevoie.

E o întrebare pe care mi-o pun și eu în continuare. Pentru mine succesul cred că înseamnă să poți să ajungi la un echilibru. Știu că sună utopic și nu poți să trăiești constant în echilibru dar ce mi se pare mie de succes este să ai o viață decentă, făcând ceva care te împlinește. Nu mai cred în treaba aia cu „urmează-ți pasiunea”. De multe ori treaba asta poate să funcționeze și în defavoarea ta. Dar ceva care te împlinește.

„Pentru mine succesul înseamnă să contribui la ceva care e mai mult decât tine și care rămâne după tine. ”

De asta eu nu mă consider un om de succes pentru că încă nu am ajuns acolo. Construiesc încă. Dar aș vrea să ajung acolo. Sper să trăiesc până la 100 de ani să ajung să construiesc asta. Mie mi se pare că fac prea puțin.

A.A: Ai un model de om de succes?

A.T.: Nu pot să zic că m-am conectat cu cineva atât de profund încât să spun că am un singur role model, pe cineva de care să zic ferm „Așa vreau să fiu și eu când o să fiu mare!”. Eu zic asta despre multă lume, din domenii variate, în momente diferite ale vieții, pentru că tot timpul mai apare ceva care mă interesează sau care mă face să mă răzgândesc.

Îmi vine acum în minte Brené Brown, nu pentru că există tot hype-ul ăsta în jurul ei, ci pentru că reușește să combine cercetarea cu viața de zi cu zi, să aducă rezultatele din cercetare și să le pună în practică.

Doctoratul cu gândul ăsta l-am și făcut. Pentru mine cercetarea înseamnă să gândim în abstract și să împingem teoria. Da, e important domeniul academic și da, uneori rămâne doar în academic. Pentru mine asta e o problemă. Eu aș vrea să se ducă și dincolo, să se întoarcă înapoi în realitatea din jur. 

Asta e un exemplu recent pentru că mă preocupă subiectul acum, și pentru că odată cu valul TED-urilor am fost atentă la oameni din mai multe zone. Mai e o tipă care a făcut un curs online pe care îl parcurg. Care vorbește despre a fi multipotențial. Emilie Wapnick. Chiar și înainte să știu de ea, mă identificam cu Leonardo DaVinci și cu oamenii din Renaștere. Asta e o conexiune pe care o fac.

„Eu ca Leo vreau să fiu! Nu vreau să fiu doar asta sau doar asta. Vreau să îmi folosesc toate abilitățile sau cât mai mult din abilitățile pe care le am ca să construiesc niște lucruri.” 

Era tot așa un TED al unui copil homeschooled care explora o grămadă de domenii și făcea salturi și conexiuni între ele. Eu făceam asta intuitiv.

Acasă ai mei vorbeau cu mine, frate! Aveam o grămadă de conversații pe teme diverse: de la medicină  veterinară la biologie, la literatură, la muzică, film, tot ce se consuma în casă era motiv de discuție. Și un lucru pe care am să îl apreciez toată viața era că de fiecare dată când ceream ceva, mi se dădea.

De multe ori venea și de la ei. Când a apărut enciclopedia pentru copii, am avut toată colecția. Citeam și despre corpul uman, și despre istoria religiilor, și despre istoria antică, despre evoluția omului, de la primele forme de hominizi. După, am avut toată colecția Larousse pentru tineret. Când am avut obsesia pentru Egipt, care a durat vreo 5 ani (încă o mai am) stăteam pe Discovery și luam notițe din documentare. Le am și acum pe unele dintre ele. Mai aveam și un dicționar etimologic enorm în care îmi puneam semne. Studiam cuvinte. Încă mai sunt semnele în el. 

De unde au pornit toate lucrurile astea? Pentru că mi-a fost hrănită curiozitatea și niciodată nu a fost luată peste picior. Era un început de conversație. Mi se părea normal să vrei să știi despre orice. 

Ce mă face fericită
credit foto@colecția personală

A.A.: Care sunt superputerile tale?

A.T.: Cum spuneam, prima ar fi să învăț, să studiez. Am fost percepută ca o tocilară de-a lungul timpului, dar eu eram mândră de eticheta asta, de pe vremea când asta nu suna așa cool. Gașca mea era tot o gașcă de tocilari. Și acum sunt înconjurată de ciudați în sensul cel mai bun cu putință.

Superputerile mele sunt: poveștile, curiozitatea, că-mi place să descopăr.

A.A.: Ce convingere te motivează?

A.T.: Încerc să nu am foarte multe convingeri. Când eram mică, în special adolescentă, vedeam totul în alb sau negru și eram destul de categorică. Acum, ce mă motivează este că există foarte multe lucruri pe lumea asta și e de datoria noastră să le descoperim fără să judecăm.

Am fost un om care critica și judeca foarte mult.

„De când am început să călătoresc, să locuiesc prin alte țări, să învăț, am început să mă schimb. Facultatea mi-a deschis foarte mult ochii – faptul că am studiat antropologie, sociologie, psihologie, științe sociale m-a făcut să înțeleg că nu prea mai poți fi categoric. Îți dai seama câte nuanțe există! Câte lucruri de fapt ne unesc în experiența umană.”

A.A.: Ce obicei ai putea să spui că te-a adus azi aici?

A.T.: Îmi vine să zic că am perioade, ca Picasso – perioada roz, perioada albastră. Și eu schimb tot felul de obiceiuri.

Cel care a rămas constant cu mine a fost cititul. E clar că el m-a adus azi aici. Prin citit am dezvoltat experiența pe care nu am trăit-o eu pe pielea mea. Sunt lecții pe care mi le-am luat din lecturi.

Citeam tot ce-mi pica pe mână. De la Pavel Coruț la Sandra Brown, la literatură latină, franceză, engleză, filosofie etc.

Am intrat în mindsetul ăla – suntem la filo, printre intelectuali, trebuie să știm tot ce mișcă pe lumea asta. E un context care m-a îmbogățit. Am aflat o grămada de lucruri.

Aici e meritul profilor. Diriga aka profa de engleză ne vorbea de Derrida și Foucault care sunt părinții semioticii – pe care am studiat-o apoi în facultate. Iar eu știam deja de ei. Treburile astea au contat mult. 

Încă un lucru, care e clișeic, dar cred în el – sportul. Și când zic sport nu vorbesc de a face doar de dragul de a face sau pentru obsesia pentru sănătate, ci modul în care am relaționat eu cu sportul. Ai mei m-au dat la arte marțiale, la karate, la 11 ani. De aici vine obsesia pentru Japonia sunt sigură. 

Noi meditam la fiecare antrenament. Un alt obicei care e super important. Meditam, făceam sport cu respect pentru disciplină în sine, pentru ceilalți, pentru sală, ne spălam singuri podelele, era parte din proces. La vremea aia, le luam ca atare. Dar astea sunt lucruri care te formează.

Disciplina și respectul pe care le-am primit atunci din cultura japoneză s-au așezat bine de tot și ies la suprafață.

Deci, cititul, meditatul și sportul. Faptul că am început yoga de jumătate de an mă face să fiu atentă la ce se întâmplă cu mine. Un lucru pe care am învățat să îl fac destul de târziu și destul de greu. 

Esența mea e asta!
credit foto @valentin boboc

Un alt obicei sănătos pe care l-am dezvoltat în ultimul an e că merg la psiholog, îmi iau timpul ăsta de introspecție și am nevoie de cineva care să mă scoată din capul meu de multe ori. Prietenii sunt una, cu ei funcționează discuțiile, dar era nevoie de cineva care să fie detașat care și să pună degetul pe rană. Ceea ce se și întâmplă și se întâmplă super bine. 

A.A.: La ce ai renunțat ca să obții ce ai obținut?

A.T.: În anii recenți am renunțat la destul de mult timp personal. Nu e cea mai înțeleaptă alegere. De fapt, mereu mi-am umplut timpul cu de toate. Încă din generală am făcut teatru, revistă, cor.  Nu stăteam la programul obișnuit de școală, ci peste program. A nu se înțelege că eram vreun șoarece de bibliotecă. Stăteam și destul de mult timp pe afară, băteam maidanul. Am crescut într-un cartier bucureștean si am avut o copilărie plină de jocuri, copii, urcat în copaci etc.

În ultimii ani am învățat să stau cu mine, dar din păcate nu prea știu să mă relaxez. Iar asta a săpat la modul negativ în mine. Am fost foarte aproape de burn out. Nu am ajuns în punctul ăla pentru că m-am oprit la un semnal de alarmă tras de mine și de terapeut. 

A.A.: Ce nu ai putea să faci niciodată sau peste ce nu ai  putea să treci?

A.T.: Am învățat că nu e bine să zici niciodată, viața m-a tot plasat în contexte despre care eu zisesem că  „eu niciodată nu o să…” dar nu aș putea niciodată trece peste corupție.

Chiar vorbeam cu cineva despre tot contextul ăsta de la noi și cineva îmi spunea că o iau prea personal.

„Da, o iau personal pentru că îmi afectează viața de zi cu zi. Iar atunci când începe să îmi afecteze viața de zi cu zi, înseamnă că, deși nu conștientizăm, cu toții facem politică. Și pană la urmă politica e o treabă personală chiar dacă nouă ni se pare că ar trebui să fie două lucuri separate. Nu e așa!”

Dacă stai să te uiți la cum s-a dezvoltat politica și care sunt originile ei, politica a fost mereu o treabă socială și personală. Doar că foarte puțini oameni aveau acces la ea. Asta e altă discuție.

Nu pot trece peste corupție și în mod sigur nu pot trece peste nedreptate. Am observat că am un os justițiar în mine chiar dacă nu sunt cea mai vocală, dar mi se activează instant când văd contexte cu oameni care nici nu pot face ceva în provința asta. Inclusiv în cărți și-n filme simt cum mă transform. Încep să mă tranform. Uneori nu intervin punctual, dar canalizez toată energia în implicare civică (voluntariat, proteste, donații în cauze în care cred).

A.A: Care ar fi experiența negativă fără de care nu ai fi cine ești?

A.T.: Sunt mai multe, dar am să vorbesc despre prima mea întâlnire cu depresia. Deși a fost minoră, eu am trăit-o ca pe ceva pe viață și pe moarte. Când am plecat la studii în Amsterdam. A fost o combinație de depresie, dezrădăcinare și singurătate. Am plecat singură. Prima ieșire serioasă din țară. Eu când am zis că ies, nu m-am dus în vacanță, m-am mutat direct. Înainte de asta nu călătorisem decât în Bulgaria unde am fost două zile la mare. 

Am plecat la master într-un context combinat de circumstanțe sociale și personale nu tocmai favorabile: am continuat o relație la distanță, am stat singură deși nu mi-am dorit asta. La asta s-a adăugat faptul că am fost pe banii și eforturile combinate ale alor mei și ale mele cu 2 credite luate ca să pot susțin studiile. România era încă în periaoda de tranziție în care aveam asigurată o taxă de școlarizare mult mai mică, dar nu existau burse. Eu mi-am zis că iau creditele, dar le închid repede pentru că o să lucrez. Nu am putut să fac asta pentru că fiind în periaodă de tranziție, aveam nevoie de mai multe acte pe care nu voia nimeni să mi le facă – adică workpermitul. Toată lumea îmi spunea că trebuia să îl am deja. Am plecat stresată și am rămas stresată.

În loc să mă bucur de experiență mă gândeam la toate lucururile care pot să meargă prost, care merg deja prost și am ajuns într-un punct destul de negru. Prima jumătate de an mi-am petrecut-o plângând și abia în a doua jumătate m-am relaxat, când am luat decizia de a echivala primul an de master și de a-l face pe al doilea în țară. Cu mintea de acum aș fi împins și aș fi stat și anul doi, dar cu mintea de atunci nu aș fi putut să fac asta pentru că eram pe fundul borcanului și nu eram ok emoțional.

Experiența a fost genială, a contribuit la tot ce sunt acum și a contribuit la a mă pune față în față cu mine pentru prima dată. Spuneam că mereu aveam timpul ocupat. Acolo am avut atât de mult timp liber încât am descoperit părți din mine pe care nu le știam, am descoperit introvertul. Până atunci extrovertul fusese la volan, iar apoi introvertul a început să domine.

Nu e un lucru deloc rău, doar că s-a născut in multă suferință, tristețe și singurătate.

Pe de altă parte m-a făcut să văd lucrurile mai în profunzime, m-a făcut să mă înțeleg mai bine, m-a făcut un bun obersvator și mi-a deschis o grămadă de căi de cunoaștere pentru alte culturi. E bine că s-a întâmplat la Amsterdam pentru că am avut acces la oameni din toate colțurile lumii. Iar educația pentru care m-am dus, nu aș da-o pentru nimic în lume.

Un moment fericit
credit foto @valentin boboc și dan olaru

A.A.: Dacă te-ai întâlni cu o versiune de-ale tale copil, ce i-ai spune?

A.T.: I-aș spune că e ok să nu controlezi tu totul și e ok să nu fii tu tot timpul în centrul atenției. I-aș spune să aibă răbdare și să fie mereu în competiție cu ea și cu nimeni altcineva. Poate să facă o grămadă de lucruri, să aibă încredere în ea. Cred că asta i-aș spune. Să nu dea încrederea. Are tendința să o dea cam ușor pe atenție. Cum nu mai are atenție, cum scade și încrederea în sine și nu e ok. 

A.A.: Ce te bucură? Ce îți face ochii să sclipească?

A.T.: Marea. E lucrul care mă încarcă de fiecare dată. La fel era și câinele meu, dar el nu mai e prinrte noi. Chiar l-am visat zilele trecute. E în continuare acolo. În rest, am multe momente de over excitement când sunt apreciate lucrurile pe care le fac. Copilul din mine iese la suprafață și țopăie la propriu. Bucurii mici îmi sunt marea, mâncarea. Mâncarea întotdeauna mă bucură și-mi face ochii să sclipească! Și sunt multe momente mici de bucurie, lucruri mici pe care m-am învățat să le observ. Sunt momente în care mă bucur că avem colțișorul nostru și l-am amenajat cum ne-am dorit, bem o cafea bună și avem o dimineață liniștită.

A.A.: Ținând cont că ai fost plecată, te-a tentat gândul să rămâi acolo?

A.T.: Da.

A.A.: De ce ai revenit?

Aici o să dau răspunsul nepopular.

Ultima plecare m-a făcut să-mi dau seama că vreau să trăiesc în cât mai multe colțuri ale lumii. Eu explorez foarte mult cu mintea și ar fi cazul să mă expun mai mult și fizic. Am nevoie și de stabilitate și liniște mentală. Dar simt că e nevoie să mă scot din nou din pielea mea. Nu pot să fac asta în țară, nu așa cum vreau să o fac. Plus că trebuie să închid ciclul deschis în Amsterdam. Pentru mine încă intră la experiențe negative, îl definesc ca pe un eșec, e momentul să pun sub lupă inclusiv treaba asta. Pentru a face asta, vreau să trăiesc din nou în străinătate, cu mintea și înțelegerea de acum.

A.A.: Ce îți oferă satisfacție în ceea ce faci?

A.T.: „Cel mai mult mă bucur când simt că am ajutat și că ceea ce pot face chiar contează. Îmi place să mă simt utilă, că am contribuit la ceva, la ceva benefic, că nu e doar o treabă făcută ca să fie, că are impact în viețile oamenilor. Cam acolo sunt cu gândul. Simt nevoia să contribui. Când fac ceva să fie bine făcut și chiar să folosească. Când nu se poate asta și nu-mi sunt folosite toate abilitățile sau potențialul atunci avem o problemă. ”

A.A.: Care e partea nevăzută din ceea ce faci?

A.T.: Cred că nu se văd multe din ceea ce fac. E un domeniu atât de abstract în esență încât tot efortul din spate e greu de văzut și înțeles. Vorbesc de comunicare acum. În principiu toată lumea știe că are nevoie de ea dar, nu se știe exact ce fac eu, că nu se rezumă totul doar la a scrie ceva drăguț pe facebook. Implică muncă creativă, strategie. Toate astea necesită timp, efort, energie, multă cercetare și nu sunt lucruri care se văd. E acel gen de lucru: atunci când funcționează toată lumea îl ia ca atare, dar când nu funcționează, lumea se activează pentru că ceva nu e în regulă acolo.

A.A.: Care e visul tău cel mai mare?

A.T.: Să-mi las amprenta cumva asupra lumii. Nu mai zic să schimb lumea, între timp idealistul din mine s-a mai calmat. E când idealist, când cinic, o combinație care tot negociază.

Sper că prin tot ceea ce fac, cumva ating alți oameni. Mi-ar plăcea să ating cât mai mulți. 🙂

Cel mai prețios dar pe care l-am primit
credit foto @dear world: Romania

Lasă un răspuns