Pe Vasile l-am cunoscut acum mai bine de 3 ani, când aveam nevoie de un învățător pentru copiii din clasele primare de la fundația Seeding Knowledge.

Ne întâlnisem la Școala Ferdinand pentru o posibilă colaborare și după doar câteva minute de discuții am fost captivată de acest individ de numai 23 de ani. 

Pasiunea și felul cum îi sclipeau ochii atunci când vorbea despre educație m-au convins că pentru el asta nu e doar o slujbă sau un moft. Ci o parte din el.

În acest răstimp de 3 ani Vasile a crescut ca în povești, cât alții în 7 ani: fost învățător, a absolvit programul Teach for Romania și acum activează la Seeding Knowledge Foundation unde coordonează programul educațional. 

Însă această înșiruire de fapte nu relevă decât parțial despre Vasile omul. 

Mi-am dorit să aflu mai multe despre ce îl motivează, despre ce îl face să persevereze pe acest drum sinuos al educației, dar și despre ce îl bucură și cu ce gânduri se trezește dimineața.

Ciudatul lunii aprilie 2019 este Vasile Brașovanu, marele iubitor de oameni și echitate. 

Inspiră-te pentru o viață trăită cu bine!

A.A.: Spune-mi puțin despre povestea ta. Care au fost câteva momente marcante ale traseului tău de până acum?

V.B.: Prima mea amintire este de când eram la grădiniță și am mers pentru prima oară în Iași, la un orfelinat. Era iarnă, frig. Acolo am văzut pentru prima dată copii care nu aveau părinți. Lucrul ăsta m-o uimit. Nu mai văzusem așa ceva! Iar în plus, în Iași mi se părea că se întâmplă niște lucruri diferite, interesante, rupte de realitatea în care trăiam. Toate astea m-au făcut să vreau din ce în ce mai mult să ajung acolo, în oraș. 

Un alt moment revelator a fost cel din clasa a IV a când, la un test de educație civică învățătoarea ne-a întrebat: „ce vrem să ne facem când o să fim mari?” iar eu am zis: „profesor de educație civică pentru a scăpa lumea de nedreptate!”

În clasa a V a am început să o și simt – nedreptatea – inclusiv în familie sau la școală. Simțeam că oamenii nu mă înțeleg, că așteptările mele legate despre lumea în care trăiesc nu erau acceptate într-o comunitate în care visurile mele nu păreau să-și găsească locul. S-a adunat multă frustrare și multă furie în mine și atunci mi-am zis: „eu am să plec din satul ăsta și am să le arăt cine sunt eu”.

Apoi am mers la Liceul Pedagogic din Iași. Eram un mare tocilar atunci. Mergeam la toate concursurile, la toate cluburile de lectură, de ecologie, de teatru, de dans, de tot ce se putea. Tot cu scopul ăsta, pentru a le arăta celorlalți: „uite, râdeți voi de mine, dar eu sunt foarte deștept și am vă arăt eu vouă cât sunt de bun”. 

Un alt moment definitoriu a fost când am terminat facultatea. Eram pe scenă, la absolvire și susțineam discursul în calitate de șef de promoție. Era prima dată când mama mă auzea vorbind în public în fața a unei săli așa mari de oameni, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza. Atunci am simțit că „Gata, nu trebuie să mai fac pe nimeni mândru de mine, nici să mai arăt cuiva cât de grozav sunt”.

Cel mai prețios lucru pe care l-am primit: viața la țară

A urmat venirea la București, care a fost traumatizantă pentru mine. Pierdusem totul în Iași. Prieteni, familie, relațiile cu profii de la facultate, asociația studenților pe care o condusesem doi ani, un mediu sigur și confortabil – toate rămâneau în urmă. 

La București nu eram cunoscut, simțeam că nu mai valorez nimic pentru nimeni. Trebuia să o iau de la capăt cu totul!

Însă încetul cu încetul, am obținut și la București ce lăsasem în urmă la Iași.

Tot atunci mă și angajasem și mi-am dat seama că viața nu trebuie să fie doar despre facultate sau job, că viața este despre cine sunt eu cu adevărat, nu neapărat despre lucurile pe care le fac. Și că cine sunt eu cu adevărat își spune cuvântul și în activitatea profesională.

Un alt moment foarte intens și care a adus o mare schimbare în viața mea a fost academia Teach for Romania. A fost o perioadă de dezvoltare personală accelerată, cu multă introspecție, cu multe întrebări, dar și una dureroasă. A necesitat mare efort ca de la omul foarte competitiv să ajung să realizez că nu despre asta e vorba, ci despre a fi om.

A.A.: Te consideri un om de succes?

V.B.: Greu de spus. Însă am o imagine a unui om de succes de la noi – Gáspár György – pe el îl văd un om de succes pentru că atât la nivel personal, cât și la nivel profesional îl văd împlinit. Îl văd că face ceea ce îi place, ceea ce îi aduce cea mai mare satisfacție iar meseria lui de zi cu zi îl ajută și în viața personală. Practic nu există barierele astea – viața personală – viață profesională, ci tot ce e în viața profesională sunt convins că duce și în viața personală, în relația de cuplu, în relația cu propriul lui copil. 

Aș putea să spun că la nivel profesional am momente când am succes sau mă bucur de succes, însă pe plan personal e mai greu pentru că sunt oarecum opusul față de cel ce sunt în viața profesională.

Dacă în viața profesională dețin controlul și am o stare de siguranță în viața personală e complet pe dos. Dar poate că e bine să se mai întâmple și așa. Să nu trebuiască neapărat să dețin mereu controlul. 

Ce mă face fericit: trainingurile mele

A.A.: Care sunt super puterile tale?

V.B.: Superputerile mele sunt credințele și valorile mele personale. Lupt din toată puterea și nu mă las descurajat, chiar dacă apar momente de oboseală, când simt că nu mai pot și nu se mai poate face nimic. Stau așa o perioadă, iar după mă apuc din nou de treabă. 

O altă superputere, dar care e și puțin toxică, e că viața personală fiind vraiște multă vreme – totul duceam în viața profesională. Credeam că o să reușesc în viața personală dacă sunt cineva în viața profesională. Practic frustrările în viața personală le-am transformat în reziliență la nivel profesional și în putere de muncă. În felul ăsta nu mai simțeam oboseala. Mai calc și acum în capcana asta, dar acum am oamenii lângă mine care-mi spun: „Mai potolește-te. Trebuie să trăiești și pe plan personal”.

A.A.: Care e convingerea care te motivează?

V.B.: Că toti merităm un trai decent, condiții de trai decente. Mă motivează partea asta de echitate. Vreau să nu existe diferențe foarte mari între oameni, să ne fie bine tuturor, să nu mai existe suferință în jur.

Vreau să știu că am făcut atât cât puteam pentru a face comunitatea în care trăiesc un loc mai bun, să îi văd pe oamenii din jurul meu cel puțin la fel de împliniți ca mine, cu aceleași condiții de trai ca mine. 

Esența mea e asta

A.A.: Care e o calitate care te definește?

V.B.: Cred că empatia. Dacă văd cazuri sociale mă pun imediat pe gânduri și mă întreb ce aș putea să fac. Mi se activează zona asta emoțională în care nu mai contează nici un argument logic, important e să fie pace, bine și iubire pe lume.

Și mai e pasiunea! Pasiunea m-a făcut să fiu omul care sunt astăzi, să am competențele pe care le am astăzi. Din pasiune am căutat, din pasiune m-am format, din pasiune am învățat. Și pun pasiune în ceea ce fac. E și un dezavantaj ăsta. Când intru pe subiecte mai sensibile cum ar fi educația încep să vorbesc foarte pasional și aduc argumente cu multă putere. Deși uneori ar fi bine să fiu și mai rațional, să iau lucrurile mai logic, mai structurat, să iau lucrurile la rece. 

A.A.: Ai putea să-mi dai un exemplu de un obicei care te-a adus azi aici?

V.B.: Da, într-o perioadă citeam foarte mult. Sau mă uitam la documentare sau Ted X-uri din nevoia de a afla foarte multe informații. Mergeam la evenimente unde ascultam foarte mult, îmi luam notițe. Și acum îmi place să stau să ascult. Dacă un om îmi câștigă încrederea prin ceea ce spune și felul în care o spune, îmi place să stau să-l ascult. E practic ca și cum aș absorbi totul de la el: energie, informații, fel de a relaționa cu oamenii din sală, tot, tot, tot. 

A.A.: La ce ai renunțat ca să obții ce ai obținut?

V.B.: Am renunțat mulți ani la a-l scoate la iveală pe adevăratul Vasile. Aveam eu 20 de ani, dar prin felul în care mă îmbrăcam, în care gândeam eram deja un om de 30-40 de ani. Am simțit că am ars etape și nu m-am bucurat de experiențele pe care anumite perioade din viață le-ar fi putut aduce. Cred că a fost un efort pe care trebuia să-l fac ca să ajung în punctul ăsta. Dacă nu ar fi fost toate lucrurile alea întâmplate si lucrurile la care am renunțat n-aș fi fost astăzi aici.

A.A.: Care este lucrul peste care nu ai putea niciodată să-l faci ca să obții ce îți dorești?

V.B.: Să fac rău cuiva pentru a îmi fi mie bine. Nu cred că aș putea să fac asta niciodată. Nu m-aș putea ierta. Exact ca personajul lui Dostoievsky din „Crimă și  pedeapsă”.

A.A.: Care e primul gând pe care îl ai dimineața?

V.B.: Dimineața nu am gânduri. Însă mai târziu, primele gânduri pe care le am sunt cele legate de job și de aici apar tot felul de certuri acasă. Mă așez la masă și vorbesc despre ce vreau să fac, despre ce n-am făcut…

Cine sunt

A.A.: Cu ce gând te culci seara? 

V.B.: Să dorm bine. Asta uneori. Alteori tot cu gândul la job. 😛 

A.A.: Care e experiența negativă fără de care nu ai fi cine ești azi?

V.B.: Nu aș fi cine sunt fără bullying-ul din școală, din clasele V-XII. Cu siguranță. De acolo mi-am luat multă reziliență. Dorința de a face ceva ca eu să nu mai trec prin experiențele astea, și după, ca alții să nu mai treacă prin tipul ăsta de experiență. 

A.A.: Dacă te-ai întâlni cu un Vasile mic, ce i-ai spune?

V.B.: Să creadă în el, că nu e în nici un fel defect, că poate ajunge ceea ce-și propune. Să lupte pentru ceea ce crede, simte, iubește ce îi place. Să caute oameni care să îl aline, să îl iubească, să îl securizeze și protejeze cu adevărat. Necondiționat. Să găsească mereu resurse în oamenii care îl iubesc. Să meargă mereu către oamenii ăia pentru a putea trece peste orice fel de obstacol.

A.A.: Au fost mai mulți cei ce te-au sprijinit sau cei ce s-au pus de-a curmezișul traseului tău?

V.B.: Nu a contat la nivel numeric, ci la nivel de putere și resurse pe care simt că le primesc. Aici se încadrează mama și o parte dintre profesorii din gimnaziu și liceu. O profesoară pe care culmea – nu o apreciam pentru că o vedeam ca fiind coruptă – mi-a zis ceva într-un examen care mi-a schimbat viața: „Locul tău e la București. Acolo du-te!”. 

Dacă nu mi-ar fi spus ea asta nu aș fi început să caut, să văd ce oportunități ar fi pentru mine aici. Deci, oameni care au văzut potențialul în mine și m-au făcut să îl văd și eu și să îl accesez. Acești oameni m-au făcut să nu-mi fie frică de ce pot.

A.A.: Care e cel mai mare vis al tău?

V.B.: Cel mai mare vis al meu este să existe echitate în lume. Mă duc în niște comunităti unde văd că profesorii și copiii de acolo au nevoie de ajutor. Unii copii nu știu ce înseamnă să mergi la liceu, să faci o facultate, să ai un job bine plătit, să ai condiții decente in casă. Simt că acei copii, când au parte de adulți care îi încurajează pot ieși de acolo. Profesorii le aduc oportunități, le arată ce e posibil, îi ajută să găsească resurse și să se ridice de acolo, să își depășească condiția. 

Ăsta e visul meu: prin educație și servicii sociale asigurate de stat să reducem din diferențe, să nu mai vedem sărăcie și neputință în jur. Vreau să văd că fiecare face tot ce ține de el să-și împlinească potențialul, darurile pe care le are știind că instituțile statului îi oferă toate oportunitățile să se dezvolte. Cu alte cuvinte să fie pace și iubire pe pământ. 😛 

A.A.: Ce îți face ochii să sclipească?

V.B.: Curiozitatea oamenilor, să văd că li s-a aprins un beculeț. Să știu că am fost parte din a-i face curioși pe oameni, să descopere experiențe, lucruri. Îmi place momentul când zic: „pot să fac asta”, „hai că pot!”, „uite ce a fost lângă mine atâta vreme și nu am știut”. Îmi place momentul ăla când au încredere că au toate resursele să reușească. Asta mă încarcă foarte mult și îmi dă putere să continui.

A.A.: Ce-ți spui când o dai în bară?

V.B.: Îmi spun de toate. Sunt foarte tranșant, nemilos și neiertător cu mine. Dar după asta, zic „bun, o iau de la capăt.” Asta s-a văzut foarte mult când eram învățător. În fiecare zi mă judecam pentru ce nu-mi ieșea, dar o luam în fiecare zi de la capăt. Nu mă dădeam bătut. 

„OK, am fost ieri penibil, de tot râsul și nu mi-a ieșit nimic. Nici o problemă. Fac ce fac azi, dar nu mă las bătut. Caut o altă soluție, mă uit în altă parte.” 

Îmi spun ce nu a mers bine, uneori chiar prea mult, dar nu în public, foarte rar o mai spun oamenilor apropiați. După gata, mă mobilizez și trec la treabă din nou. 

A.A.: Ce modele ai avut? Cât de importante crezi că au fost în viața ta?

V.B.: Printre cele mai importante modele ale mele a fost mama. Primul model. Și acum îmi este. Reziliența de la ea o am. Pentru nimic în lume femeia asta nu s-o dat bătută vreodată. Își propunea ceva. Bun, nu îi reușea într-o lună, nu-i reușea în șase luni, nu-i reușea într-un an. Relua anul următor. Nu se dădea bătută. Un alt lucru este faptul că a știut să țină în jurul ei adunată familia. Am apreciat că a făcut asta. Familia era și e totul pentru ea. A fost capabilă de sacrificii enorme: să crești 7 copii cu un singur salariu fix în casă, iar și acela foarte micuț, e ceva de admirat. 

Și unii dintre profesori mi-au fost modele. În rest, nu pot să zic că am avut modele de la televizor, iar internetul a apărut mai târziu în viața mea. 

A.A.: Azi ce modele ai?

V.B.: Nu mai am modele. Apreciez mulți oameni, dar nu mai pot să zice că îmi sunt modele. Cred că am ajuns în punctul în care îmi sunt eu mie de ajuns, dar nu în sensul că nu mă voi dezvolta de acum, ci că nu e nevoie să fiu ca altcineva. Asta e o mare bucurie pentru mine. Că mă simt bine cu mine așa cum sunt. 

Un moment fericit


Lasă un răspuns