Cu 3 ani în urmă dădeam startul programului de burse „Viitor prin educație”.

În doar câteva luni, am recrutat echipa fundației, am conceput bursele, am găsit specialiștii iar într-un final beneficiarii programului pregătit de noi cu așa mare drag.

Tot atunci, am plantat 3 pomișori la Muzeul Satului ca simbol al drumului pe care o porneam împreună: unul pentru copii, unul pentru părinți, unul pentru echipa fundației.

Plantarea din 2016


Anul ăsta am derulat filmul mai înapoi de începutul programului de burse al fundației.

M-am întors până în copilărie. De unde a început totul!

Eram clasa a V a. Tocmai ce venisem de la școală. Gimnaziul abia începuse și deja îmi vedea să dau bir cu fugiții imaginându-mi cât de greu va trece timpul până în clasa a VIII a. 

Eram tare necăjită. 

Clasele primare fuseseră un colț de rai pentru mine. Pentru 4 ani simțisem că ceea ce sunt e valoros, că sunt importantă iar cunoștințele se lipeau de mine într-un mod miraculos astfel. 

Iar acum se întâmpla reversul. Mă simțeam insignifiantă, lipsită de valoare, ba chiar greșită. Tot ce primeam de la profesori era „ce mare porcărie”, „lasă că merge și așa” sau chiar „sunteți niște ratați, niște animale”. Plus ignoranță, ironii sau abuzuri fizice.

În acea zi, m-am așezat pe pat și am plâns cu patimă. Mi se rupea sufletul în mine de durere pentru că pierdusem „acasă” acela de la școală. Simțeam că lumea îmi fusese smulsă de sub picioare.

Mi-amintesc cu câtă îndârjire am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să reușesc în viață pentru ca mai apoi să pot ajuta la rândul meu pe acei copii care își doresc, așa cum mi-am dorit și eu, să se simtă la școală ca acasă, să învețe cu drag, prin fascinație și joc. 

Aceste două experiențe atât de opuse m-au adus aici.

Am simțit pe pielea mea cât de important este ca nevoile tale emoționale să fie puse primele. Cât de important e să te simți bine cu tine, „acasă” înainte de a fi deschis spre cunoaștere. Și cât de repede se petrece învățarea, evoluția personală când beneficiarul este în centrul procesului. Când e vorba despre el, despre acele lucruri care îl reprezintă, care îl animează, oricare ar fi ele.

Și tot din experiență proprie știu cât de adânc rănesc cuvintele, gesturile, atitudinile profesorilor – acei oameni cu așa mare putere asupra ființelor ce le sunt elevi. Putere de care nu sunt pe deplin conștienți și pe care nu o folosesc înțelept întotdeauna. 

Puterea dascălilor nu vine neapărat din cunoștințele pe care le au de oferit, din respectul pe care îl inspiră sau altele asemenea. Puterea lor cea mai mare este felul în care îl fac pe elev să se simtă.

Tonul vocii dascălilor, gesturile, mimica spun o poveste mai presus de orice cunoștințe. Spun fie „cred în tine” ,”sunt aici pentru tine”, ” ești important”, „ești un om, nu doar un elev”, „îmi pasă” fie opusul. 

Acestea sunt lecțiile cele mai importante pe care le are orice dascăl de oferit elevilor săi. Acestea sunt cele mai importante lecții pe care le avem de învățat de fapt în viață. Iar importanța lor vine de aici: povestea pe care ne-o spunem în interior este cea care ajunge să scrie povestea în realitatea din jur.

Felul în care ne tratează adulții model devine felul în care credem că merităm să fim tratați, discursul pe care ni-l adresează ajunge șă fie vocea din capul nostru.

Și ce diferențe uriașe sunt între cei care simt și cred că sunt importanți, valorizați, iubiți și cei care nu cred aceste lucruri. Odată ajunși adulți, primii își duc bătăliile în viață cu capul sus știind să apeleze la resursele interne de care dispun ori de câte ori e nevoie. Ceilalți ajung să se limiteze și își îngustează șansele de reușită în viață. 

Aceste lecții prețioase le-am primit de la învățătoarea mea: atunci când educația se face cu iubire, când acea iubire te învăluie, te vede, te acceptă, te apreciează, învățarea apare natural, evoluția la fel.

Prin felul în care ne vorbea, mici gesturi și atitudini învățătoarea mea a ajuns să scrie în interiorul meu o poveste despre o fetiță care poate face orice își propune dacă e dispusă să muncească pentru asta. Vocea din capul meu spune mereu „ești importantă”, „ești valoroasă”, „poți face orice îți propui”.

Iar acum când privesc în jur, văd consecințele acestor lucruri. Văd cum povestea pe care mi-am spus-o eu mie, a ajuns să scrie o alta în jurul meu, în concordanță cu ea, ducând mai departe lecțiile primite de la învățătoarea mea.

Văd copii învăluiți de iubire, care se simt „acasă”, în largul lor, ei înșiși, care devin din ce în ce mai conștienți de ei și care privesc încrezători spre viitor. Pentru că în interiorul lor a început să se scrie o poveste despre „poți face orice” dacă ești dispus să muncești pentru asta.

Asta se întâmplă când tonul vocii, gesturile, mimica spun „cred în tine”, „sunt aici pentru tine”, ” ești important”, „ești un om, nu doar un elev”, „îmi pasă”.

Cam asta facem de 3 ani al Seeding Knowledge. Nu prea știu încă să pun în cuvinte ceea ce fac exact. Cu cât aflu mai multe despre educație, cu atât realizez pe ce teren vast m-am avântat. Atâtea variabile și atâtea opreliști.

Însă îi dau înainte. Am avut norocul să primesc (unele dintre) cele mai importante lecții în viață de la învățătoarea mea. Și ca și în cazul ei, rezultatele se văd.

După trei ani de activitate, ceea ce am plantat atunci a răsărit, a crescut, a pornit în viață.

Am revizitat cei 3 pomișori plantați cu 3 ani în urmă la Muzeul Satului cu echipa și bursierii noștri. M-am bucurat să văd că odată ajunși într-un mediu favorabil, au prins rădăcini și s-au avântat curajoși spre soare. 

Bursierii noștri au făcut la fel. 

Unul dintre pomișorii plantați acum 3 ani
credit foto@dana sacalov

Iar marele bonus este acesta: da, am pornit la drum cu gândul că este vorba despre copii, despre ce să le oferim lor, însă între timp a devenit vorba și despre noi, despre ce ne oferă experiența asta tuturor celor implicați: părinții, echipa, profesorii, specialiștii, colaboratorii, prietenii fundației. Noi înșine ne-am schimbat și transformat în feluri nebănuite, dar atât de frumoase.

Ce de experiențe am trăit!

Interesant cum pornești la drum ca să oferi și ajungi să primești.

Fetița care plângea pe pat ar fi mândră să vadă că s-a ținut de promisiune. Cu ajutorul poveștii scrise în interiorul ei de învățătoarea iubitoare.

Iar aventura abia a început!

Mulțumim pentru cele mai recente cadre Dana Sacalov – fotograf oficial și prieten bun al SKF!



Lasă un răspuns