Ah, ce bine arată în filme acele momente când el și ea ajung în cele din urmă împreună, sunt fericiți nevoie mare iar povestea se încheie lăsându-ne să credem că de-atunci înainte totul e ca și scris – va fi pur și simplu bine din oficiu. Pe vecie. “Fericiți până la adânci bătrâneți.”

Sau ce de melodii există dedicate îndrăgostirii, pasiunilor trupești, flamei de moment și a minților sucite de amor! Milioane! Ele ne tot aburesc gândirea și ne ridică în slăvi îndrăgostirea. Ah, ce trup, ah ce senzație!

Însă în momentul când îndrăgosteala își scoate colții și ne arată cum e când aburul se risipește, blestemată mai e soarta și amară viața fostului îndrăgostit!

Și ce să mai zic despre poveștile cu prințese ce așteaptă să fie salvate ca să poată ajunge să trăiască fericite până la adânci bătrâneți alături de salvatorul lor? Mă revoltă total!

sunset-691995_1920

Pe de altă parte, nu am văzut vreun film care să aducă în prim plan ceea ce stă în spatele unui mariaj de succes. Iar de vreo melodie pe tema inteligenței emoționale în cuplu pur și simplu nu am auzit. Nu cred că ar vinde prea bine, ce-i drept. O melodie intitulată “comunicarea asertivă” sau “empatie”.

Însă, pe aceste căi și nu numai, aceste mesaje nerealiste asupra relațiilor se infiltrează în inconștientul colectiv. 

Trăim cu convingerea că dacă ți-ai găsit jumătatea, până acolo a fost greul, iar de atunci încolo, pe baza potrivelii întocmite de univers, totul va fi bine. Vor curge râuri de iubire , copiii vor zburda pe pajiști verzi și cei doi iubiți se vor înțelege din priviri. Iar când va fi pentru o secundă un pic mai rău, va trece de la sine. 

Nimic mai fals!

Când dai deoparte aceste fantasme și pui piciorul în viața reală ce să vezi?

Povestea abia începe când cei doi ajung împreună, nu e niciodată bine din oficiu, amorul de început se evaporă rapid și îți arată o persoană cu totul nouă față de cea de care ai fost amorezat/ă, iar salvatorii nu există!

Mare parte din cei care ne-am luat inima-n dinți și am zis “Da” unei relații pe termen lung am spus-o cu inima larg deschisă pentru bine. “Ia să vezi tu cum le arătăm tuturor că iubirea e totul.”

Mă declar inculpată.

Eu și soțul meu abia ne cunoscusem că am și sărit la cununat, provocând valuri de stupoare în rândul apropiaților. 

Firește, toată treaba era croită cu cele mai bune gânduri și intenții. Iubire era mare, sclipirea în ochi, aveam planuri de a întoarce lumea pe dos.

Iar la primul impas, care au fost gândurile care ne treceau prin cap amândorura? 

“Poate nu suntem făcuți unul pentru altul totuși”, “poate au avut dreptate apropiații noștri și ne-am pripit”. 

Însă amândoi firi încăpățânate, am zis să lucrăm la potriveala asta. Să facem în așa fel încât să ne potrivim! Să nu ne mai grăbim măcar acum, dacă poate cu căsătoria am făcut-o. 

Așa că am discutat, ne-am certat, ne-am aprins, ne-am calmat, am ridicat tonul ca să ne facem auziți și l-am domolit când am priceput că asta nu e calea, ne-am ascultat unul pe altul și am mers mai departe de fiecare dată cu câte o mică lecție despre noi, despre celălalt, despre cum merge de fapt o căsătorie. Și uite așa au trecut 10 ani. 

Nici pomeneală de binele din oficiu! 

love-2055372_1920

Am muncit din greu, lăsând deoparte fanteziile nerealiste că plăcerea și binele sunt stări eterne subînțelese ale relațiilor. Dimpotrivă. Etern în relație este efortul. Și va fi mult disconfort, tumult, suferință chiar. Cine să te facă să suferi mai mult ca oricine dacă nu consoarta care te cunoaște atâââât de bine?

Plăcerea și binele? Ele apar când efortul își prezintă roadele. Când relația și persoanele sunt în simbioză și își sprijină evoluția și bunăstarea reciprocă.

În termeni psihologici, aș spune că suntem doi adulți maturi emoțional, responsabili și deschiși la nou. În termeni populari, treaba se traduce prin faptul că înainte de a fi iubiți, am fost prieteni buni. 

Iar în momentele de impas, ne întoarcem în acest punct în care lăsăm rolurile de iubiți și soți deoparte și redevenim prietenul bun al celuilalt. 

La fiecare nou impas ne reîntrebăm: ești în regulă? cum te pot ajuta? relația asta ne este bună? ne servește la nivel individual?

Până acum, am hotărât că da și am continuat cu povestea. Însă ea nu e nici pe departe scrisă și bătută în cuie, așa cum sugerează filmele clișeice. Iar în nici un caz binele în care trăim nu e permanent, de la sine înțeles și garantat! 

Iar iubirea nu e totul așa cum doream noi a demonstra la început. Ea e baza peste care construiești. Restul e ceea ce ești dispus să învestești în tine, în celălalt, în relație.

Acum, după 10 ani de căsătorie, despre filme siropoase și melodii despre eternii îndrăgostiți pot zice că abia le mai tolerez. Prezintă doar o mică parte a unei povești. Partea siopoasă, dulceagă, partea care convine, aduce plăcere. Însă căsătoriile, relațiile pe termen lung, ca și oamenii, nu sunt doar bine și plăcere. Și ca și oamenii, sunt definite de cum gestionezi momentele de impas. Cu cât devii mai bun la asta, cu atât crește longevitatea relației. Și calitatea ei.

Un sfat din propria experiență, este să fii căsătorit cu un prieten bun. 

În momentele de impas, prietenia cu partenerul de viață face loc empatiei, inteligenței emoționale și comunicării asertive, acele melodii care nu vor vinde niciodată, dar pe care se bazează toate relațiile de succes. 

Pentru a afla mai multe despre ce e în spatele relațiilor funcționale vezi cartea lui Gaspar Gyorgy “Revoluția Iubirii”.

Pentru cum arată o iubire de o viață  vezi filmul “Amour” al lui Michael Haneke – https://www.imdb.com/title/tt1602620/ , iar de vrei rețete de succes autohtone, întreabă pe primii bătrânei pe care îi vezi ținându-se de mână pe stradă care e secretul lor.

Și apoi poți face o melodie despre asta. 🙂 

old-people-3688950_1920

2 comentarii

  • ioansperling says:

    In titlu este tot adevarul!( Ioan Sperling 40 de ani de efort continuu)

  • nick2255 says:

    Chestiunea asta a fost dintotdeauna complicată și va rămâne complicată. Partea cea mai proastă este că nici nu are leac, iar chestia aceea cu efortul continuu este parțial adevărată. Și asta pentru simplu motiv că cei mai mulți nu sunt capabili să facă acest efort continuu, altfel spus, cu timpul obosesc. Cum vă explicați faptul că tribunalele sunt pline cu acești „obosiți”, care așteapătă să divorțeze?… Și un divorț poate să apară după unul, doi, unsprezece sau treizeci de ani! Depinde de rezistența fiecăruia, nu-i așa?

Lasă un răspuns